După învățăturile Sfinților și dumnezeieștilor Părinți, șapte sunt căile cele mai însemnate prin care intră în mintea și în inima omului înșelăciunea cea pierzătoare de suflete a vedeniilor și a nălucirilor drăcești.
Primul și cel mai vestit meșteșug, prin care diavolul lucrează în mintea și în inima omului înșelăciunea vedeniilor și a nălucirilor drăcești, este păcatul cel mare și pierzător al mândriei, după mărturia cea vrednică de toată crezarea a Sfântului și dumnezeiescului Părinte Ioan Scărarul, care zice: „Când dracul trufiei s-a întărit în slujitorii săi, atunci se arată în vis sau în vedenie în chip de înger luminat sau de mucenici și le dă lor descoperirea tainelor, pentru ca aceștia, ticăloșindu-se, să se lipsească cu desăvârșire de minte” (Scara, cap. 23).
Al doilea meșteșug prin care diavolul lucrează înșelăciunea vedeniilor și a nălucirilor sale este slava deșartă, care este prima fiică și ramură din trunchiul cel blestemat al mândriei (Mântuirea păcătoșilor, cap. 7). Acest lucru îl adeverește și dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul, în sfătuirea ce o face către Sfântul Simeon de la Muntele Minunat, zicând către el: „Cuvioșia ta, ca cel ce îți aduci aminte de aceste (slăbiciuni ale vedeniilor), pândește-ți nălucirile gândurilor celor adânci. Căci acest război obișnuiește să se facă mai ales către monahii cei ce au istețime și sunt iubitori de slavă deșartă și caută lucruri noi” (Cuvinte, Trimiterea a 4-a, M. Neamț, 1819, p. 446).
A treia cale prin care intră în sufletul omului înșelăciunea vedeniilor și a viselor celor înșelătoare este mintea cea slabă și neiscusită. Acest adevăr îl arată tot Sfântul și dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul, zicând așa: „Dracii slavei deșarte, pe cei slabi la minte (neiscusiți) în vedenii și în visuri îi fac prooroci” (Scara, cap. 3).
A patra pricină este râvna cea nebună și nechibzuită, prin care unii din cei slabi la minte se dau pe sine la post aspru și îndelungat și la alte grele nevoințe, cu scopul de a lua de la Dumnezeu darul facerii de minuni sau de a li se arăta îngeri sau vedenii și descoperiri cerești, sau să li se dea darul de a fi asemenea cu vreunul dintre sfinți. Despre o râvnă nebună ca aceasta a scris dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul, zicând așa: „Cu mare boală bolește cel ce are râvna cea rea” (Cuv. 58). Și în alt loc același Sfânt Isaac Sirul, arătând despre cel ce se nevoiește cu râvnă și cu scop rău, zice așa: „Cel ce îndrăznește să roage pe Dumnezeu și poftește să se facă minuni și puteri prin mâinile lui, unul ca acela se află ispitindu-se în mintea lui de dracul cel batjocoritor” (Cuv. 36). O râvnă nebună ca aceasta a avut acel călugăr despre care se spune în Pateric că se ruga lui Dumnezeu ca să-l învrednicească să fie asemenea cu Patriarhul Isaac și care, pentru această nechibzuită cerere, a fost batjocorit de diavolul în chip jalnic (Cap. VII, 10).
A cincea pricină de cădere în cursa vedeniilor și a nălucirilor drăcești este neascultarea și îndărătnicia, după cum despre aceasta se arată la Pateric, despre acel frate Avramie (Cap. VII, 9) și despre ucenicul lui Avva Iraclie.
A șasea pricină care duce pe om să cadă în prăpastia nălucirilor și a vedeniilor drăcești și în alte înșelăciuni pierzătoare de suflet, este blestemata rânduială de sine și nemărturisirea gândurilor la părinții cei duhovnicești (Scara, cap. 4).
Iar a șaptea și cea mai de pe urmă din pricinile care fac pe om să alunece în primejdia cea pierzătoare de suflete a vedeniilor diavolești este necunoștința de sine și necunoașterea dumnezeieștilor Scripturi. Deoarece omul care nu se cunoaște pe sine și nici dumnezeieștile Scripturi îndată alunecă spre părerea de sine și din aceasta ușor cade în înșelare. Iar cel care cu întemeiere a ajuns la cunoașterea de sine și la adâncul nimicniciei sale, acela cu anevoie se va mai socoti vrednic de a avea vedenii cerești. De aceea și Sfântul Isaac Sirul zice despre cel ce se cunoaște pe sine așa: „Cel ce s-a învrednicit a se vedea pe sine, acela este mai bun decât cel ce s-a învrednicit a vedea îngeri” (Cuv. 34). Și iarăși: „Cel ce și-a simțit păcatele sale este mai bun decât cel ce înviază morții cu rugăciunea sa” (Ibidem). Într-adevăr, mare și puternic ajutor este pentru om cunoașterea neputinței sale și nu-l lasă pe el să cadă în cursa nălucirilor drăcești și în alte mari păcate. Tot Sfântul Isaac Sirul numește cunoaștere de sine temelie a toată fapta bună: „Fericit este omul acela care-și cunoaște neputința sa, căci cunoștința aceasta i se face lui ca o temelie a toată bunătatea” (Cuv. 21). Încă și dumnezeiescul Părinte Petru Damaschinul zice despre cunoștința de sine: „Nimic nu este mai bine decât a-și cunoaște cineva neputința și necunoștința sa, și nimic nu este mai rău decât a nu le cunoaște pe acestea”.
Acestea sunt cele șapte căi principale prin care diavolul strecoară în mintea și în inima omului înșelăciunea cea pierzătoare de suflet a viselor și a vedeniilor.
Cleopa Ilie; Despre vise și vedenii și despre Sfânta Împărtășanie