A cugeta cineva despre sfârșitul lumii poate avea și folos și pagubă – aceasta în raport cu starea sa intelectuală -, precum și sabia se întrebuințează spre apărare de dușmani sau spre vătămarea aproapelui. Că de începe cineva a cugeta la sfârșitul lumii, îndată ajunge la sfârșitul vieții sale și la înfricoșata Judecată ce va să fie; pe urmă, socotește cu mintea sa munca cea veșnică celor răi și răsplătirea ostenelilor celor buni. Un cuget al unui sfârșit ca acesta este cu adevărat de mare folos omului. Așa a cugetat sfârșitul prorocul și împăratul David, zicând: „Gândit-am la zilele cele de demult și de anii cei veșnici mi-am adus aminte și cugetam; noaptea în inima mea gândeam și se frământa duhul meu zicând: Oare în veci mă va lepăda Domnul și nu va mai binevoi în mine? Oare până în sfârșit mă va lipsi de mila Lui, din neam în neam? Oare va uita să Se milostivească Dumnezeu? Sau va închide în mâinile Lui îndurerile Sale?” (Psalmi 76, 5-9 )
Așa cugeta despre sfârșit și Isus Sirah, prin gura căruia Duhul Sfânt ne poruncește: „În tot ce faci, adu-ți aminte de sfârșitul tău, și nu vei păcătui niciodată” (Sirah 7, 38 ).
Iar de curgetă cineva despre sfârșitul tainei celei neștiute și din veac ascunse și cearcă cu iscodire cele ce vor să fie la sfârșit, ispitind cu mintea sa cea deșartă și neavând cheia înțelegerii, îi va fi cu neputință a deschide și a intra în cortul tainelor celor ascunse, căci nimănui nu se cade a intra slobod, fără numai Unuia, „Arhiereul bunătăților ce vor să fie” (Evrei 8, 6 ).
A cugeta cineva despre sfârșitul lumii, cu totul nefolositor omului, pot zice cu adevărat că păcat este; că precum cartea împărătească, adică scrisoarea cu pecetea împărătească pecetluită, de ar fi îndrăznit cineva să rupă pecețile ei, neavând voie să facă aceasta, într-adevăr ar fi greșit, și acea îndrăznire nu i-ar fi fost fără primejdie. Așa și aici se cade a înțelege că Taina Domnului cea ascunsă este cartea Împăratului ceresc, cu șapte peceți pecetluită, despre care Sfântul Ioan Teologul zice așa la Apocalipsă: „Am văzut apoi în mâna dreaptă a Celui ce ședea pe tron o carte scrisă înăuntru și pe dos, pecetluită cu șapte peceți. Și am văzut un înger puternic, care striga cu glas mare: << Cine este vrednic să deschidă cartea și să dezlege pecețile ei? >> Dar nimeni în cer, nici pe pământ, nici sub pământ nu putea să deschidă cartea, nici să se uite în ea.
Și am plâns mult, fiindcă nimeni n-a fost găsit vrednic să deschidă cartea, nici să se uite în ea. Și unul dintre bătrâni mi-a zis: „Nu plânge! Iată, a biruit leul din seminția lui Iuda, rădăcina lui David, ca să deschidă cartea și cele șapte peceți ale ei.” (Apocalipsa 5, 1-5 )
Despre această carte din Apocalipsă tălmăcește Sfântul Andrei al Cezareii, zicând într-acest chip: „Cartea aceea intru totul înțeleaptă, mintea lui Dumnezeu înțelegem a fi, în care, după înțelegerea lui David prorocul, toți oamenii sunt scriși.
Așijderea și adâncul judecăților lui Dumnezeu ale acestei cărți, cele dinlăuntru (pentru Duhul cel tăinuit într-însa), nu sunt lesne cuprinzătoare, ci sunt necuprinse cu mintea. Iar cele din afară, pentru Scriptură, lesne se pot cuprinde. Iar cele șapte peceți sau întărirea cea adevărată a cărții și de nimeni știută zic că arată adâncurile Duhului lui Dumnezeu sau a minții ce le cercetează pe ele, pe care nici o fire din cele făcute nu poate să le dezlege; iar prin carte se înțelege și prorocia despre care Însuși Hristos în Evanghelie zice că s-a împlinit; iar cele ce au rămas în zilele de apoi se vor împlini. Iar ceea ce zice, că nimeni n-a putut să deschidă cartea, înseamnă că nici îngerii, nici oamenii cei ce sunt în trup nici sfinții cei ce au ieșit din trup n-au dobândit deplina știință a judecăților lui Dumnezeu, ci numai Mielușelul lui Dumnezeu, Care a dezlegat pecetea celor prorocite din Sineși de demult, prin venirea Sa. Această carte plină de tainele lui Dumnezeu cele necuprinse văzând-o Sfântul Ioan în Ostrovul Patmos, a plâns nemângâiat, căci nu s-a aflat nimeni vrednic să deschidă cartea ca să o citească și să o vadă pe ea.
Ci de ar fi trăit până întru aceste vremi și intru această lume Sfântul Ioan, socotesc că mai multe lacrimi decât acelea ar fi vărsat, văzând acea carte dumnezeiască cu șapte peceți pecetluită, de singur Mielul cel ceresc deschisă atunci, iar acum de niște țapi necuvântători desfăcută. Îndrăznire înfricoșată cu adevărat și plină de mirare!
Iar aceștia mai presus de firea cea zidită, ca alt Lucifer, mai presus de cer zboară și îndrăznesc a ispiti adâncul cel neajuns el Duhului lui Dumnezeu, și cu cârma minții lor celei deșarte vrând să măsoare adâncul tainelor celor prorocite la Apocalipsă, revarsă multe feluri de batjocuri pentru venirea cea adevărată a lui Antihrist; gândindu-se, învață cum că a venit în lume, și numele lui și numele fiarei, care este 666, cu litere slavonești în multe feluri îl descriu, și cu numărul anilor, și cu cuvintele numelui lui Luchin și cu săptămânile lui Daniel prorocul, și astfel părerea lor cea mincinoasă o întăresc.