Cinstitul meu Stareț Efrem scrie următoarele despre adormirea cuvioasă a Starețului său Iosif Isihastul: „Dragostea lui către Maica Domnului era mai presus de orice cuvânt. Numai ce pomenea numele ei, că îndată îi curgeau lacrimi din ochi. O ruga de mult timp ca să-l ia din această viață, pentru a se odihni. Iar Împărăteasa a toate i-a ascultat rugăciunea. L-a înștiințat despre plecarea lui cu o lună înainte. Atunci Starețul m-a chemat și mi-a spus ce să pregătesc, iar noi am început să așteptăm.
În ajunul adormirii sale – 14 august 1959 – a trecut pe acolo să-l vadă domnul Shinas din Voios. Era un cunoscut de-al său foarte apropiat.
— Ce faceți, Gheronda? l-a întrebat acela. Cum stați cu sănătatea?
— Mâine, Sotiris, plec spre Patria cea veșnică. Când vei auzi clopotele, să-ți aduci aminte de cuvintele mele.
Seara, Ia privegherea pentru praznicul Adormirii Maicii Domnului, Starețul Iosif a cântat împreună cu părinții atât cât i-au îngăduit puterile. La Sfânta Liturghie, în clipa când s-a împărtășit, a spus: << Merinde pentru viața de veci >>. Erau zorii zilei de 15 august. Starețul, așezat în scaunul său din curtea sihăstriei noastre, aștepta clipa plecării sale. Era sigur de înștiințarea pe care i-o dăduse Maica Domnului, dar văzând că timpul trece și că soarele deja urcase pe cer, l-a cuprins o neliniște. Aceasta era ultima încercare a celui viclean. Mă strigă, așadar, și-mi spune:
— Fiul meu, de ce Dumnezeu întârzie să mă ia? Soarele urcă pe cer, iar eu mă aflu încă aici!
Văzând eu că Starețul meu se mâhnește și se neliniștește, i-am spus cu curaj:
— Gheronda, nu vă mâhniți! Vom face rugăciune și veți pleca.
Atunci lacrimile sale au încetat. Părinții, fiecare cu metania în mână, se rugau cu stăruință. Nu a trecut nici un sfert de oră că deodată îmi spune:
— Cheamă părinții să vină să pună metanie, fiindcă plec.
Am pus cu toții ultima metanie. După puțin timp și-a ridicat ochii și a privit cu stăruință Cerul timp de aproape două minute.
Apoi s-a întors către noi și, plin de seninătate și o negrăită strălucire dumnezeiască, ne spune:
— Toate s-au sfârșit! Plec… Binecuvântați!
Și cu aceste ultime cuvinte, și-a plecat capul spre dreapta, a deschis liniștit de două-trei ori gura și ochii și și-a dat sufletul în mâinile Celui pe Care L-a iubit și L-a slujit din tinerețe.
Un sfârșit cu adevărat cuvios! Nouă, celor aflați lângă el, ne-a lăsat sentimentul învierii. Deși aveam înaintea noastră un mort și se cuvenea să jelim, înlăuntrul nostru însă trăiam învierea. Iar acest sentiment nu ne-a mai părăsit, ci de atunci însoțește mereu amintirea Starețului’’.
Marcel Karakalinul; Cuvântări duhovnicești