Adu-ți aminte, suflete al meu, de viața și de nevoințele Sfinților Părinți și suspină și lăcrimează pentru viața ta cea cu lenevire și cu negrijire!
Adu-ți aminte, suflete al meu, cum au viețuit mulți dintre Sfinții Părinți și n-au greșit nimic! Ci toată viața cea stricăcioasă și trecătoare au lăsat-o pe pământ pentru dragostea lui Hristos și pentru Împărăția Cerurilor; au urât odihna și au iubit osteneala și viața cea grea, cu post, cu rugăciune și cu privegherea cea de toată noaptea și cu celelalte osteneli și-au chinuit trupurile și le-au uscat. Iar sufletele și le-au albit mai vârtos decât zăpada. Iar acum petrec intru lumina cea pururea fiitoare, strălucesc ca stelele cerului și laudă neîncetat pe Dumnezeu, Împreună cu Îngerii. Iar ție, ticăloase suflete al meu, fiind zămislit intru fărădelegi și născut în păcate și totdeauna viețuind în păcate, ți se cade să te ostenești pentru mântuirea ta!
Adu-ți aminte, suflete al meu, de Maxim, de Vasile și de Isidor și, mai ales, de Andrei cel de demult; de Procopie și de Ioan, cei ce au fost nebuni pentru Hristos! Că pământul crăpase de atâta ger, care era atunci, iar ei umblau desculți și goi și flămânzi. Dar Andrei și Maxim nici gerul și nici arsura soarelui nu le simțeau. Vasile, fiind întrebat de cineva cum rabdă o suferință ca aceea, a răspuns cu smerenie: „Când flămânzești și însetoșezi și ești strâns de ger, rabdă, și, dacă vei fi iarăși chinuit de acestea, iarăși rabdă și va începe a se ușura supărarea durerii; așa se cade a te deprinde cu răbdarea și cu celelalte fapte bune„. Iar Isidor zicea către sine: „Rabdă, Isidoare, această nevoie pentru Împărăția Cerurilor!„.
Adu-ți aminte, suflete al meu, de mucenicii cei mari, de Gheorghe, de Dimitrie, de Iacob Persul, de Teodor Tiron și de Teodor Stratilat; de cei patruzeci de mucenici și de cei cinci mucenici: Eustratie, Auxentie, Evghenie, Mardarie și Orest; că unul a fost încălțat cu călțuni de fier cu piroane, iar altul a fost sfărâmat pe roată și cu multe feluri de undițe de fier. Iacob a răbdat tare și mare muncă, fiind tăiat pe la încheieturi și zdrumicat ca o vită; cei patruzeci de mucenici au fost băgați in iezer și, astfel au luat cununi, iar alți mucenici cu fiare și cu unghii de fier fără milă au fost sfărâmați și cu alte multe feluri de munci au fost căzniți.
Adu-ți aminte, suflete al meu, de Simeon Stâlpnicul și de rănile lui cele grele! Că viermi ieșeau din trupul și din rănile lui; postea toată săptămâna, iar partea lui de hrană o da săracilor; și, izgonit fiind din mănăstire, s-a băgat într-un puț fără de apă, plin de toate jigăniile: de aspide, de năpârci, de șerpi și de scorpii; și au fugit jigăniile de la dânsul. El a șezut pe un stâlp timp de patruzeci de ani, udat de ploaie, ars de fierbințeala soarelui și degerat de ger. Mâncarea lui era linte înmuiată, bob și apă; trupul ii era putred și viermi cădeau din coapsele lui, iar el ii aduna și-i punea iarăși pe trup, zicând: „Mâncați cele ce v-a dat Dumnezeu!”. Și a stat doisprezece ani într-un picior. Iar tu, suflete al meu, nu vrei să te întristezi câtuși de puțin!
Adu-ți aminte, suflete al meu, de preacuviosul Arhip cel din Honeh, care n-a mâncat pâine deloc timp de șaizeci de ani, nici pește, nici vin, nici trupul nu și l-a spălat, iar hrana lui erau buruieni sălbatice fierte fără sare, dar și din acestea mânca numai o dată pe săptămână, iar apă, pentru neputința trupului, de trei ori pe săptămână bea, însă cu măsură, trei uncii. Așternutul lui era din pietre ascuțite, și zicea: „Să nu-mi dai, Doamne, să mă bucur pe pământ nici o zi in toată viața mea!„. Își ostenea trupul cu privegheri și niciodată nu a avut odihnă, și zicea către sine: „Rabdă, rabdă, suflete al meu, și adaugă-ți in tot locul măcar cât de puțină suferință, că o să vrei să plângi și nu o să ai vreme ca să te nevoiești!„.
Adu-ți aminte, suflete al meu, de Alexie, omul Iui Dumnezeu, câtă bogăție a avut, și, lăsând toate, s-a îmbrăcat in haine proaste și a șezut în tinda bisericii ca un sărac și cerșetor; postind din duminică în duminică, se împărtășea cu Sfintele Taine și mânca două uncii de pâine și bea două uncii de apă și până in cealaltă duminică nu mai mânca. În toate nopțile se ruga și petrecea fără somn. A șezut in casa părinților săi, necunoscut de ei, doisprezece ani, răbdând multe dosădiri de la robii săi: că unii il băteau, alții îi dădeau brânci, alții îl batjocoreau, alții turnau spălăturile blidelor peste el. Iar el pe toate le răbda cu bucurie, pentru Hristos, de la robii săi. Iar tu, suflete al meu, totdeauna cu toți te gâlcevești, îți pare rău și pentru lucrurile cele mai proaste și nu rabzi nici cuvântul și nici ocara cele mai mici!
Adu-ți aminte, suflete al meu, de Ioan cel încuiat, de la Pecerska, cel care se zăvorâse într-un loc întunecos, într-una din peșteri, petrecând în mare înfrânare treizeci de ani, că își chinuia trupul cu mult post, purta fiare grele peste tot trupul, și multe a pătimit de la draci, fiind chinuit de patima curviei. „Nu știu, zicea el, ce n-am făcut pentru mântuirea mea; două și trei zile am petrecut nemâncat de-a lungul a trei ani, ba, de multe ori, toată săptămâna n-am mâncat nimic; toate nopțile petreceam fără somn, mă chinuiam cu setea și n-am aflat nicidecum odihnă; am săpat groapă până la brâu și m-am îngropat într-însa cu mâinile mele și am petrecut așa 40 de zile; și iată că am văzut un șarpe înfricoșător și foarte cumplit, care voia să mă înghită cu totul și care, suflând cu văpaie de foc, mi-a ars părul capului; iar aceasta a făcut-o multe zile, vrând să mă gonească„. Vezi, dar, suflete al meu, păcătoase, cum se nevoiau și se osteneau Sfinții Părinți și nu se odihneau, ci și-au supus trupul duhului! Iar tu nu vrei nici măcar puțin să postești, ba încă și de ostenelile cele mici slăbești.
Adu-ți aminte, suflete al meu, de pătimitorul cel mare, Govdelae, care, fiind bătut de patru inşi cu toiege de fier noduroase peste tot trupul, sfântul a cerut ajutor de la Dumnezeu. Atunci i s-a arătat îngerul lui Dumnezeu, întărindu-l și zicând: „Îndrăznește, că sunt cu tine!„. Apoi, fiind bătut cu vine de bou, blestema credința tătâne-său. Atunci, Gamal a poruncit să se taie de pe el două curele de piele, de la picioare, până la cap. I-au înfipt în urechi o țepușă de fier, care i-a străbătut capul și l-au lepădat în temniță. Și, rugându-se el, a venit îngerul și, scoțându-i țepușa din urechi, l-a vindecat. Deci domnul acela ce judeca, iuțindu-se cu mânie, a poruncit să-i înfigă in spinare o undiță de fier, și, de la al treilea ceas până la al nouălea ceas din zi, i-au rupt tot trupul cu undița, și el era încă viu. Atunci, judecătorul a poruncit să-i jupoaie pielea de pe cap și să-i acopere fața cu ea; și, văzând că este viu, l-au dezbrăcat și i-au scos unghiile de la mâini și de la picioare, apoi l-au lepădat în temniță ca pe un mort. Apoi i-au rupt picioarele in vârteje și, arzând niște ciocane de fier, l-au ars pe la subțiori. După cincisprezece zile, l-au scos afară, și, văzându-l întreg și sănătos, s-au spăimântat; apoi, fierbând într-o căldare smoală și catran, au poruncit să-l arunce pe sfânt în căldare. Fiind aruncat în căldare, sfântul, ridicându-și ochii la cer, s-a rugat, și, îndată, s-a spart căldarea, iar sfântul a ieșit sănătos și nevătămat.
Atunci ighemonul, sfătuindu-se cu ceilalți muncitori, a pus să-l răstignească pe sfânt pe un lemn și au tras într-însul cu săgeți multă vreme, înaintea a mulțime de norod. Și s-a văzut minune preaslăvită: săgețile nu numai că nu-l vătămau pe sfânt, ci se întorceau și-i răneau pe cei ce săgetau.
Au poruncit, apoi, să i se lege mâinile și picioarele și să-l arunce in grajdul cailor, noaptea, ca să fie călcat în picioare. Dar, făcându-se aceasta, cu darul lui Hristos, sfântul a rămas nevătămat și lăuda pe Dumnezeu. A doua zi, dacă l-au văzut dezlegat și sănătos, s-au mirat toți de asemenea minune și, înfierbântând țăruși de fier, l-au ars peste tot. Atunci, sfântul, rugându-se pentru botez, îndată un nor mic ca o negură a vărsat peste capul lui apă și untdelemn, și glas din nor s-a auzit, zicând: „Iată, ai primit botezul, robule al lui Dumnezeu!”. Deci Garoal, ascuțind trestii, le-a înfipt în tot trupul sfântului, care, fiind înțepat vreme de multe ceasuri, rugându-se, și-a dat sufletul in mâinile lui Dumnezeu.
Iar tu, ticăloase suflete al meu, și de încercările cele mici te tânguiești, slăbești și te tulburi, și nu rabzi cu mulțumită!
Adu-ți aminte, suflete al meu, de Marele Pahomie, că cincisprezece ani a șezut în mijlocul chiliei, cu multă înfrânare, priveghere și osteneală, fără să se sprijine cât de puțin de perete cu spatele, precum singur zice: „Tu singur, Doamne, știi că, de când am luat chipul îngeresc, m-am smerit înaintea Ta și nu m-am săturat de pâine, nici de apă, nici de altceva din cele pământești”. Pe această cale au alergat aceștia și s-au făcut mari.
Adu-ți aminte, suflete al meu, de Ilarion cel Mare, că mânca cincisprezece smochine pe zi, după apusul soarelui; că se bătea tare în piept și se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu ca să-i izgonească gândurile cele fără de număr ale inimii, și zicea către trupul său: „Te voi munci ca pe un dobitoc și te voi omorî, ca să nu mai naști gânduri dobitocești! Nu te voi mai hrăni de acum cu pâine, ci cu buruieni din deșert; te voi omori cu setea și cu multe osteneli te voi căzni și te voi topi cu fierbințeala soarelui și cu gerul!”. Deci a început mai vârtos a duce viață grea și a-și slăbi trupul; mânca tot a treia zi puține buruieni de pe câmp și mai puțin de cincisprezece smochine, ca să facă nelucrătoare gândurile cele spurcate, ostenind puterea trupului prin pedepsirea cu post, cu multe osteneli, cu lucrări grele și cu rugăciuni neîncetate. Și-a săpat peșteră, ca și Antonie de la Pecerska, și atâta și-a subțiat trupul, încât abia i se țineau oasele, și totdeauna biruia gândurile cele spurcate. Iar tu, ticăloase suflete al meu, totdeauna te trândăvești și te întristezi că slăbești, că ți se topește grăsimea și-ți scade trupul!
Adu-ți aminte, suflete al meu, de Maria Egipteanca, cea care a petrecut patruzeci și șapte de ani în pustia Iordanului ca o fiară, neavând nici hrană, nici îmbrăcăminte, precum ea singură i-a spus lui Zosima: „Când începeam a gusta hrană, îndată îmi venea poftă de carne, de pește și de vin, de care mâncasem în Egipt, și, măcar că nici apă să beau nu aveam, din nimic mă aprindeam. Și cu anevoie răbdam, că nu mă sculam de la pământ, plângând ziua și noaptea, și așa am petrecut șaisprezece ani, venindu-mi asupră întunerece de nevoi. Iar de atunci și până astăzi, necontenit îmi ajută ajutătoarea mea, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu…” Și a întrebat-o Zosima: „Dar nu ți-a trebuit hrană și îmbrăcăminte?” Iar ea a răspuns: „Cele trei pâini sfârșindu-se, șaisprezece ani m-am hrănit cu buruieni și cu cele ce cresc in pustia aceasta, iar haina pe care o aveam când am trecut Iordanul s-a rupt și a căzut de pe mine și multă nevoie am pătimit de arsura soarelui și de ger, arsă fiind de soare și de ger degerată. De aceea, de multe ori căzând la pământ, zăceam jos nemișcată, ca și cum aș fi fost fără suflare„. Iar tu, spurcate suflete al meu, nu rabzi nici foamea, nici setea, nici nu cazi jos de prea mare osteneală! Apoi, cum o să te mântuiești, ticăloase suflete?
Adu-ți aminte, suflete al meu, de Petru cel de la Athos, care a viețuit într-o peșteră foarte întunecoasă, impresurată peste tot cu rugi și bălării, și in care se aciuase mulțime de jivine și, împreună cu ele, se încuibase și mulțime de draci, care au ridicat asupra sfântului atâtea ispite, câte nu se pot spune cu limba omenească, iar el Îi mulțumea lui Dumnezeu și se mărturisea Lui ziua și noaptea cu fierbinți rugăciuni. Deci, postind sfântul două săptămâni, au pizmuit dracii răbdarea lui; și, luându-și satana toată oastea, a intrat cu săgeți și cu arcuri in peștera in care fericitul săvârșea lupta pătimirii mucenicești; și unii se făceau că prăvălesc pietre mari asupra sfântului, care, văzând acestea, a zis întru sine: „Acum mi-a sosit negreșit sfârșitul și mai mult nu mă voi mai socoti printre cei vii„. Și iată că cel mai mare al lor era in Peșteră, iar ceilalți ai lui cu arcuri și săgeți se făceau că Țintesc asupra sfântului; ci cu darul Celui de Sus s-a păzit nevătămat cuviosul și a ieșit afară. Iar viclenii draci stăteau împrejurul peșterii, pornindu-se împotriva lui cu căutături înfricoșate. Atunci sfântul, strigând cu mare glas: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, nu mă lăsa pe mine!” , nu s-au mai auzit glasurile o bucată de vreme. Trecând opt zile, iar s-au întrarmat asupra lui, pornindu-i împotrivă toate jivinele târâtoare și toate fiarele ce se aflau în muntele acela, care au intrat împreună cu ei în peșteră. Unele din ele alergau într-o parte, altele in alta, altele se făceau că vor să-l înghită de viu, altele jucau și fluierau și se uitau fiarele la dânsul și-l înfricoșau. Și iarăși pe acești neputincioși și slabi i-a gonit cu semnul Crucii. În tot Postul Mare îngerul îi aducea hrană cerească; și, petrecând cuviosul așa cincizeci și trei de ani, au pierit și nălucirile cele dese ale diavolilor și ale îngerilor lor. În toți acești ani nu a văzut chip de om, iar mâncarea lui nu era altceva decât mană. Nu avea nici îmbrăcăminte, nici chilie, că pământul ii era lui pat iubit; și era, vara, ars de fierbințeala soarelui, iar, iarna, degerat de ger.
Adu-ți aminte, suflete al meu, de Marcu de la muntele Francesc, cel care ne spune despre sine: „Nouăzeci și cinci de ani am de când sunt in această peșteră și n-am văzut nici fiară, nici pasăre, nici pâine omenească nu am mâncat, nici îmbrăcăminte nu am îmbrăcat, ci in toți acești ani am petrecut intru mare strâmtorare, chinuit de foame, de sete, de golătate și de bântuielile diavolești. De foame, zice, am mâncat pământ, iar apă am băut din mare; douăzeci de ani am umblat gol și mă găseam întru mare strâmtorare. Odată, s-au jurat diavolii între ei să mă înece in mare; și de o mie de ori m-au târât până la poalele muntelui, ca să mă înece, încât nici pielea nu a mai rămas pe mine, și ziceau: „Pleacă din pământul nostru, că, de Ia începutul lumii, nimeni nu a locuit in pământul nostru! Cum numai tu ai îndrăznit fără temere să vii aici?” Am umblat gol și desculț, până ce mi s-a uscat carnea de sub piele de ger și de arșița soarelui și, căzând jos pe pământ, zăceam ca un mort. Treizeci de ani am petrecut în locul acesta, unde am aflat rădăcini și buruieni, și de atunci s-a revărsat darul lui Dumnezeu asupra mea și mi se aduce hrană neîmpuținată de la Dumnezeu în toate zilele„. De toți anii, a trăit o sută opt.
Iar tu, ticăloase suflete al meu, nici în singurătate, departe de oameni, în pustie, nu vrei să șezi, nici nu poți răbda ispite de la draci, nici golătate nu rabzi, nici nu pătimești necazuri până la moarte, nici nu flămânzești, nici nu însetoșezi, nici nu rabzi cuvinte de ocară de la oameni. Dar, atunci, cum te vei mântui? Nu știi, ticăloase suflete, că stai în mijlocul luptelor acelorași duhuri viclene și iți trebuie multă răbdare?
Adu-ți aminte, suflete al meu, de cei închiși in temniță, după cum se spune în Scară, până la sfârșitul vieții lor! Toată ziua umblau tânguindu-se și li se împuțiseră și putreziseră rănile trupului, că uitaseră a mânca pâinea, iar băutura le era cu plângere amestecată, și mâncau cenușă și cărbuni, în loc de pâine. Oasele li se lipiseră de trup și se uscaseră ca fânul; unii se chinuiau cu arșița soarelui, alții stăteau neclintiți, noaptea, În ger, alții beau câte puțină apă, numai ca să nu moară de sete, alții mâncau puțintică pâine, numai ca să nu moară de foame, și nu se odihneau deloc; alții, stând la rugăciune și neavând lacrimi, se băteau singuri. Auzi, suflete al meu, cum pătimeau sfinții?
Adu-ți aminte, suflete al meu, de fericitul David, cel mare între prooroci, că nu se rușina a plânge, zicând: „Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi in toate nopțile patul meu, cu lacrimile mele așternutul meu voi uda” (Ps 6, 6). Alteori, suspina, zicând: „S-au stins ca fumul zilele mele, și oasele mele ca uscăciunea s-au făcut; rănită este inima mea și s-a uscat ca iarba. Că am uitat a-mi mânca pâinea mea. De glasul suspinului meu, lipitu-s-au oasele mele de carnea mea (…). Toată ziua mă ocărau vrăjmașii mei, că cenușă am mâncat în loc de pâine, și băutura mea cu plângere o am amestecat (…); și eu ca iarba m-am uscat” (Ps 101, 4-6; 9-10; 12). Alteori, smerindu-se și priveghind, se ruga, zicând: „Nu mă voi sălășlui în locașul casei mele, nu mă voi sui pe așternutul patului meu, nu voi da somn ochilor mei și genelor mele dormitare și odihnă tâmplelor mele, până ce voi afla locul Domnului, locașul Dumnezeului lui Iacov” (Ps 131, 3-5). A Căruia este slava, acum și pururea și in vecii vecilor. Amin.
Sfântul Paisie Velicikovski; fragment din cartea: Crinii Țarinii