Al Șaselea Cuvânt către tineri al părintelui Gheorghe Calciu

DESPRE MOARTE ȘI ÎNVIERE

„Adevărat, adevărat zic vouă: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac.” (Ioan 8: 51)

Vom vorbi astăzi, prietene, despre moarte și înviere. Ce stranie împerechere antinomică pentru urechile tale, care n-au auzit decât despre moarte și viață! Tu, tânărul meu prieten, nu cunoști decât sensul logic al afirmației sau al negației. Strâns cu forța în corsetul material al lucrurilor, tu știi că apa curge la vale, că focul arde și că norii conțin sarcini electrice. Iar astfel de cunoștințe trebuie să-ți facă somnul liniștit, urechea plecată spre ascultare și înțelegerea limitată la ceea ce ți se dă. Rețeta universului ți se oferă ca un răvaș în plăcintă. Decanii ideologiilor ateiste au primit „iluminări” care i-au pus în posesia adevărului absolut: înlocuirea unei greșeli grosolane prin alta mai puțin grosolană! Numai că fiecare nouă eroare îți este impusă cu obligația de a o accepta ca adevăr absolut. Încercarea de a primi în mod critic un adevăr ideologic este o „erezie” periculoasă. Oficianții ateismului încep deîndată goana după vrăjitoare… 

„Polii existenței noastre sunt nașterea și moartea”, afirmă orice concepție materialistă. Tu, omule, ești sortit să te naști și să mori, printr-un capriciu al naturii sau printr-un simplu joc al libidoului. Tu nu ai destin. Tu urmezi legea necesității și a cantității care, ca prin miracol, devine calitate – și trebuie să accepți că aceasta este ceea ce-ți guvernează viața și moartea. Înseamnă că tu ești cea mai nefericită ființă de pe pământ, căci nici plantele, nici animalele nu au conștiința vieții și a morții. Dar tu știi! Tu ești conștient că trăiești și, mai ales, ești conștient că vei muri. Toată viața ta se desfășoară în sumbra perspectivă a morții. Dacă timpul nostru modern nu a crescut cu nimic șansele vieții, el a înmulțit, într-o măsură nedefinită, posibilitățile morții. Civilizația și moartea, tragici cavaleri ai Apocalipsei, bântuie de un secol această lume. Și nici un înger al învierii nu se arată la orizont, nici un arhanghel al dreptății nu brăzdează cerul și nu strigă cu glas tunător îngrozitorilor cavaleri: „Opriți-vă! În numele Domnului, opriți-vă!”.

Pe cerul materialismului ateist scrie cu litere funebre: „Nu există decât viață și moarte”. Și apoi o strașnică interdicție: „Este oprit să crezi în înviere!”.

Prietene, ce ți-a dat ateismul în loc atunci când te-a deposedat de credința în înviere? Ce dar ți-a oferit el atunci când ți L-a luat pe Iisus cel Înviat? La ce alte sărbători senine te-a chemat el atunci când te-a pus să muncești în zilele de Paști și de Crăciun? Ce purificare și ce odihnă spirituală ți s-au conturat dinainte atunci când sărbătorile creștine au fost mânjite cu noroiul denigrării și cu lozincile violențelor verbale?

Altădată, de sărbători, oamenii căutau să trăiască timpul lui Dumnezeu, dimensiunile lărgite spre infinit ale timpului; astăzi măsori plictisit, cu ochii pe ceas, timpul mitingurilor, ca pe un blestem. Altădată, de Paști, ne împăcam cu toți oamenii, după cuvântul cântării pascale: „… și unul pe altul să ne îmbrățișăm; să le zicem frați și celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm totul pentru înviere!”. Astăzi, în zilele de Paști, ni se distribuie distracții câmpenești, orgii înecate în alcool, sfârșind, deseori, în violență.

Tu știi, tinere, că o concepție este valabilă nu prin faptul că există, ci prin efectele ei pozitive. Și atunci judecă singur, prietene al meu, compară și apreciază, dar, mai ales, decide-te! Fiindcă ai de ales între bine și rău, între blândețe și violență, între viață și moarte…

Dar acum te voi lua cu mine într-un orizont nou. Pentru acest zbor nesperat va trebui să renunți la prejudecățile materialiste care ți-au fost implantate în minte. Va trebui să-ți purifici inima de patimile pe care educatorii tăi ți le-au cultivat încă din pruncie, dându-le strălucire și nume de virtuți. Va trebui să-ți lepezi necredința și ateismul, ura și lipsa de respect, servilismul și violenta, lașitatea și orgoliul. Și, astfel purificat, să te îndrepți spre marele praznic al Învierii. Va trebui să înțelegi că învierea lui Hristos este o înnoire pentru univers, că prin transformarea unuia toată lumea se schimbă și că la Cina cea de Taină, când Iisus le vestește ucenicilor apropierea patimilor Sale, acestea trebuiau să ia o valoare mistică și salvatoare pentru lumea întreagă.

Patimile sunt spre moarte, iar moartea spre înviere. Dacă învierea nu există, dacă singura realitate este moartea, atunci suntem mai de plâns decât pietrele. Căci privind lucrurile fără credință, viața noastră durează numai de la naștere până la vârsta morții, care poate fi la fel de bine la o zi sau la 70 de ani, căci „din clipa în care te-ai născut ești deja destul de bătrân ca să poți muri”. Ce înseamnă acest scurt interval față de veșnicia morții?! Să venim oare pe lume numai pentru a muri animalic, pentru a muri pur și simplu, ca o piatră care se rostogolește de pe locul ei în hău, sau ca o vită lovită de toporul măcelarului? O asemenea moarte nu are nimic uman în ea. Este un coșmar, căci dincolo de ea nu se întrezărește nici o lumină, ci doar întunericul groazei. Viața ni se înfățișează ca o tragedie, din pricina unei astfel de morți și a suferinței care o precede. Credincios sau necredincios, nici un om nu poate scăpa acelei ultime judecăți, care precede cu o clipă agonia și care este tribunalul conștiinței noastre. Și cine dintre noi se simte inocent la această judecată?!

Ne înspăimântă moartea, cu sumbra ei lipsă de perspectivă, pentru că ne-a slăbit credința și pentru că, în teama generală care guvernează lumea, moartea nu ne mai apare ca o eliberare, ci ca o supremă groază. Pentru că am dezumanizat moartea prin lepădarea de Dumnezeu, iar materia nu poate domina spiritul decât prin siluire.

Cei mai mari și mai înverșunați atei ai secolului nostru, care nu numai că au făcut din materie un dumnezeu și din ateism o mistică nouă, dar au uzat de toate mijloacele de persuasiune și de distrugere pentru a-L ucide în tine pe Dumnezeul cel adevărat, toți aceștia, tânărul meu prieten, se tem de propria lor dispariție, cu o spaimă metafizică și incurabilă. De aceea își construiesc adesea morminte impozante, atașându-se cu o dragoste jalnică de rămășițele lor pământești, încercând astfel o tragică substituire a aspirațiilor către veșnicie. Drama vieții lor idolatre sfârșește într-o moarte încă și mai idolatră. Au trăit cu groaza suferinței și și-au dorit o moarte subită, căci moartea n-a fost pentru ei decât o inutilă şi insuportabilă fundătură a suferinței. Pe ei nu i-a salvat nici măcar acest ultim act de solidaritate umană care este moartea.

Dar Iisus ne-a dăruit o moarte fără spaime, o împăcare a morții cu fericirea, căci ne-a adus garanția că moartea nu este un sfârșit, ci un început – începutul unei vieți eterne: viața prin înviere.

A iubi o ființă înseamnă a-i spune: „Tu nu vei muri!”. Și să crezi. Această credință neargumentată este, de fapt, singurul adevăr fundamental pe care îl simțim în iubirea noastră cu adevărat profundă. Vorbesc de toate chipurile iubirii. Mama care își dezmiardă copilul, îi spune, de fapt, cu o credință care răstoarnă munții: „Tu nu vei muri!”. Iubitul, care șoptește ființei dragi cuvinte pline de ardoare, îi spune, în realitate, cu aceeași credință adâncă: „Tu nu vei muri!”.

Istoria întunecată a omenirii cunoaște un moment de soare dogoritor, revărsându-se peste umanitate: este Soarele Dreptății, Hristos cel Întrupat, Fiul lui Dumnezeu, venit în lume s-o mântuiască. Ce necesitate putea determina la întrupare desăvârșirea divină liberă de orice necesitate? Nici una. Numai dragostea, căci numai ea este virtutea cea deopotrivă liberă și liberatoare. Nu iubirea-pasiune, ci iubirea-caritate.

„Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, că oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Iisus Se arată astfel drept întruparea iubirii, dragostea palpabilă și crucificată.

Atât de greu i-a venit omenirii să creadă în ceea ce vedea, în faptul că iubirea desăvârșită stătea în fața ei întrupată, încât a vrut s-o vadă pe cruce, adică adusă la acea situație-limită care este suferința și moartea. Pentru a-i verifica autenticitatea ca prin foc și pentru a constata dacă rămâne identică, până la sfârșit, cu sine însăși. Și Iisus a trecut ca un Dumnezeu examenul la care omenirea L-a supus. Amintiți-vă, prieteni, de cuvintele Lui de pe cruce: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!” (Luca 23: 34).

Ce dovadă mai mare decât aceasta ne-ar putea da cineva? Și dacă tu crezi atunci când îi spui ființei iubite: „Nu vei muri”, de ce să nu crezi în cuvintele supremei iubiri atunci când îți face făgăduința vieții eterne? „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viața veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte în viață”. (Ioan 5, 24)

Dar tu crezi și știi că într-adevăr crezi, așa cum și eu o știu, chiar dacă pentru tine, tânărul meu prieten, nu este absolut limpede ceea ce crezi. Însă pentru cei ce fac din conștiința ta tânăra un loc de exersare a violențelor lor doctrinare, pentru cei ce-ți încarcerează sufletul în formulele înguste ale ateismului, credința ta este o realitate care-i sperie mai mult decât orice. Ideile se mențin prin adevărul lor. O idee care se menține prin violență este profund subminată de falsul din ea. Dacă materialiștii nu vorbesc despre moarte, este pentru că se tem de ea. Ei o trec sub tăcere, așa cum trec sub tăcere toate ideile care nu pot fi mistificate.

De ce la 4 martie a fost trecut sub tăcere, la un an de la consumarea lui, marele cutremur din 1977? Pentru că moartea te obliga să te gândești la Dumnezeu, la viața pe care o duci, la responsabilitatea ta morală. Or, ei se tem de capacitatea ta de a intui adevărul metafizic, de libertatea ta spirituală, tot atât de mult ca și de moarte.

Eu însă îți vorbesc despre ea ca despre singura ta posibilitate de a învinge. Căci fără înviere, atât moartea cât și viața devin un nonsens, o absurditate. Iubirea lui Dumnezeu este însă garanția învierii noastre, iar învierea este fundamentul credinței noastre în Dumnezeu și în Iisus Hristos, Fiul Lui. Ea este ocazia sublimă și glorioasă a unei afirmări vitale; o invitație la amnistierea trecutului, cum spunea un ziarist francez; o invitație la încredere în viitor.

„Să iertăm totul pentru înviere!”. Orice altă atitudine înseamnă moarte. Cel ce a murit, Acela a și înviat, iar cei ce L-au văzut au mărturisit și mărturia lor este adevărată, fiindcă au pecetluit-o cu suferința și cu moartea lor. Nu ne putem îndoi de adevărul spuselor lor.

Când se lumină de ziuă, „în întâia a sâmbetelor”, „… iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer și venind, a prăvălit piatra și ședea deasupra ei. Și înfățișarea lui era ca fulgerul și îmbrăcămintea lui albă ca zăpada” (Matei 28, 1-3). Acesta este mărețul tablou al Învierii Domnului, Cel ce a sfărâmat lanțurile morții și a adus omenirii perspectiva nesperată a obșteștii învieri. De acum, prietene, nu te mai teme de moarte, căci Hristos a înviat, fiind pârgă învierii noastre! (Corinteni 15: 20). Din clipa în care ai aflat acest adevăr, viața ta a căpătat un nou sens: ea nu se va sfârși între scândurile unui sicriu (fapt care ne-ar face viața derizorie și inutilă), ci, trecând prin moarte, va sui spre gloria învierii.

Mergi, tinere, și spune tuturor vestea aceasta! Să strălucească fața ta de înger întru lumina învierii, căci astăzi îngerul din tine, pe care ți l-am descoperit la primul meu „Cuvânt”, a biruit pământul din tine. Spune-le celor ce ți-au oprimat până acum sufletul tău divin: „Cred în înviere!” și-i vei vedea înspăimântați, căci îi va birui credința ta. Se vor zvârcoli și-ți vor striga cu disperare: „Țărâna este paradisul tău și instinctele tale îți sunt cerul!”. Dar tu să nu te oprești din calea ta, ci să treci mai departe, strălucitor și pur, străluminând tuturor învierea cea din întâia a sâmbetelor!

Tu, prietenul meu, ești unicul purtător al îndumnezeirii tale în Iisus Hristos și ridici cu tine întreg neamul acesta românesc spre culmile propriei sale învieri. Din moarte la viață li de pe pământ la cer.

Cuvânt rostit în cea de-a cincea miercuri a Postului Mare, la 12 aprilie 1978, pe treptele Bisericii Radu-Vodă, deoarece directorul V. Micle a încuiat biserica și pe elevi în dormitoare, pentru a împiedica rostirea predicii.

Primul cuvânt către tineri al părintelui Gheorghe Calciu

Al Doilea cuvânt către tineri al părintelui Gheorghe Calciu

Al Treilea cuvânt către tineri al părintelui Gheorghe Calciu

Al Patrulea cuvânt către tineri al părintelui Gheorghe Calciu

Al Cincilea cuvânt către tineri al părintelui Gheorghe Calciu

Al Șaptelea cuvânt către tineri al părintelui Gheorghe Calciu