Rugăciunea nu este o lucrare care se face o singură dată sau cu întreruperi, ci e o stare continuă și neîntreruptă a duhului, așa cum sunt continue și neîntrerupte respirația și pulsația inimii. Trebuie să ne ostenim nepotoliți în rugăciune, căutând cu râvnă să ajungem, ca la un pământ al făgăduinței, la arderea duhului, luând aminte cu trezvie la Dumnezeu. Ostenește-te în rugăciune și, rugându-te pentru toate, roagă-te în primul rând pentru acest hotar preaînalt al rugăciunii care este arderea duhului, și vei primi negreșit ceea ce cauți.
Să nu credeți că aici se are în vedere vreo stare cu neputință de atins pentru oamenii înconjurați de treburi lumești: nu — ea este, bineînțeles, o stare înaltă, însă de ajuns poate ajunge la ea oricine. Fiecare simte câteodată în timpul rugăciunii un șuvoi de căldură și de osârdie, când sufletul, dezlipindu-se de toate, intră adânc în sine însuși și se roagă fierbinte lui Dumnezeu. Tocmai această pogorâre a duhului de rugăciune, ca să zicem așa, ce are loc câteodată trebuie adusă la treapta de stare statornică: atunci va fi atins hotarul rugăciunii.
Mijlocul de a face aceasta e osteneala rugăciunii. Când se freacă lemn de lemn, ele se încălzesc și dau naștere focului. Și când sufletul este frecat de osteneala rugăciunii va sfârși prin a da naștere focului rugăciunii. Osteneala rugăciunii alcătuiește cuvenita săvârșire a două feluri de rugăciune, aducând omului săvârșirea evlavioasă, cu luare-aminte și cu simțire, a obișnuitelor rugăciuni, deprinderea sufletului de a se înălța către Dumnezeu prin cugetarea la El și dese strigări din inimă către Dumnezeu.
Ne rugăm dimineața și seara, însă răstimpul dintre dimineață și seară este mare. Dacă numai atunci stăm de vorbă cu Dumnezeu, chiar dacă ne-am ruga cu osârdie, ziua sau noaptea ne vom răspândi iar, și la vremea rugăciunii sufletul va deveni din nou rece și pustiu, ca mai înainte. Chiar de te vei ruga din nou cu osârdie, ce folos, dacă iar te vei răci și împrăștia? Asta înseamnă să zidești și să strici, iar să zidești și iar să strici: osteneală și atât. Dar dacă ne vom pune legea nu numai de a săvârși dimineața și seara pravila de rugăciune cu luare-aminte și cu simțire, ci, pe lângă asta, de a te exersa zilnic în cugetarea Ia cele dumnezeiești, să întorci spre slava lui Dumnezeu fiecare lucru pe care îl faci și să strigi deseori către El din adâncul inimii prin fraze scurte de rugăciune — dacă vom face asta, zic, vom umple îndelungatul răstimp dintre rugăciunea de dimineață și cea de seară și invers cu dese rugăciuni către Dumnezeu.
Deși aceasta nu va fi rugăciune neîncetată, va fi o rugăciune foarte des repetată, care cu cât va fi mai deasă, cu atât se va apropia mai mult de cea neîncetată. În orice caz, osteneala aceasta face trecerea la aceasta din urmă, ca latură neapărat trebuincioasă a ei.
Sfântul Teofan Zăvorâtul; Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor vol. 2