Am să vă spun o istorioară cu problema avorturilor, a raclajelor, că de la o vreme încoace foarte se practică această urgie; femeile omoară pruncii. Eu văd ce vine aici.
Rari gospodari și rare femei care păzesc viața cinstită și nu omoară copiii; foarte puțini au rămas. Da asta vin vânturile astea secetoase și așteptăm potopul cu foc care bate la ușă, că nu mai poate suferi Dumnezeu urgia acestei lumi.
Toate păcatele sunt păcate, dar pruncuciderea este mai mare decât toate. O femeie care a făcut un singur avort, este oprită de la Sfânta Împărtășanie 20 de ani. Este ucidere de om.
Să nu-mi spui mie, cum venise o femeie acum: „Da, părinte, dar era numai de o lună”. O lună? Auzi ce spun Sfinții Părinți? „Precum când tună și fulgeră, odată ai văzut lumina fulgerului, odată auzi tunetul, așa este și la zămislirea pruncului”. Dacă Dumnezeu vrea atunci să zămislească un copil, în aceeași clipă se zămislește și trupul și sufletul. În aceeași clipă. Și dacă după împreunare ai încercat să împiedici nașterea și să faci vreun avort, și după un ceas după ce te-ai împreunat, ucigaș de om ești.
Ori ucizi omul de 30 de ani, ori îl ucizi la un ceas după ce s-a zămislit, tot ucidere este, pentru că la început, ați văzut ce spune Scriptura: Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți.
Dumnezeu Atotcreatorul creează, cum zice proorocul: „Eu creez duhul omului în pântecele maicii lui”. Și de aceea e o urgie mare pe poporul nostru român și pe alte popoare; în Franța, în Germania, în Anglia și în America mai tare se practică avorturile, mai mare urgie, și de aceea focul acesta când începe va arde fără cruțare toate popoarele lumii.
Multe păcate sunt, dar acesta le întrece pe toate, pruncuciderea. Pentru că sunteți câteva suflete aici, ca să vă dați seama ce însemnă a omorî copiii, am să vă spun o istorioară din cartea care se cheamă „Limonariu” sau „Livada duhovnicească”.
O femeie a rămas văduvă de tânără cu doi copilași. Unul avea cinci ani și altul aproape zece. Ea nu s-a mai căsătorit. Un ostaș voinic, frumos, necăsătorit, s-a liberat de armată; stătea aproape de ea. Ea ar fi vrut cu orice chip să se căsătorească și să ia pe ostașul acela în căsătorie. Și el s-a liberat sănătos, nu mai avea nici o obligație. Ea i-a trimis o scrisorică în care i-a spus că vrea să-l ia în căsătorie. Dar el a spus la oameni: „Spuneți-i la femeia aceea să se liniștească, că eu nu iau niciodată în căsătorie femeie care are copii. Eu n-am fost însurat niciodată; vreau să iau o fată, nu să iau copii de la alt bărbat. Îmi place de ea – e frumoasă, e gospodină, e harnică, e sănătoasă, dar pentru că are copii nu o iau!”
Când a ajuns scrisoarea la dânsa, ce i-a pus satana în gând? „Vezi, dacă n-ai avea copii, tear lua el. Tânăr, frumos, cutare…”. I-a pus satana în gând să-și omoare copiii și să-i scrie: „Măi, deamu’ copiii nu-i mai am”. Gândiți-vă, copiii ei; copiii ei rupți din inima ei. Unul avea cinci ani, altul avea aproape zece ani.
Soțul ei murise în război. Într-o noapte, când copiii dormeau liniștiți, mama criminală ia o bardă și le taie capul la amândoi. Ai auzit mamă? Tot așa și cei care fac reclaje. Nu-i cu nimica deosebit. Își ucid copiii. După ce i-a omorât, copiii se zbăteau în sângele lor, i-a dus în grădină, a săpat o groapă și i-a îngropat pe amândoi și a pus țărână. A spălat sângele lor și îi scrie acelui tânăr: „Fii sigur, de copii am scăpat. Acum poți să mă iei în căsătorie, că mi-ai trimis răspuns că nu iei femeie cu copii. Copiii în veac nu-i mai am. Am făcut eu așa fel că nu-i mai am”.
Dar el a căzut jos. Vai de mine, mare criminală! Dacă nu i-a fost milă de copiii ei și i-a omorât, oare pe mine, om străin, dacă mă duc, nu mă otrăvește? Nu-mi taie capul? Și-i scrie înapoi: „În veacul veacului femeie de aceasta nu-mi trebuie, care a ucis copiii ei. Criminalo și spurcăciune ce ești! Dacă nu te-ai temut de Dumnezeu să omori copiii tăi, cum ai să ai milă de mine, un om străin, când trebuie să fim un trup și un suflet înaintea lui Dumnezeu? Să te gândești că o să te ajungă urgia Domnului!” i-a scris el.
Atunci ea s-a temut foarte că el o s-o pârască la autorități: „Măi, trebuie să plec de acasă, că de acum gata! Dacă îmi cere socoteală unde sunt copiii și nu pot să spun? Mă omoară și pe mine”.
Se duce la portul Pireu, că era din Grecia, și plătește la vapor să fugă în Alexandria. De acolo plecau sute de corăbii; și nu erau pe atunci motoare ca acum, erau corăbii cu pânze. Una mergea la Alexandria, una merge la Haifa, una mergea în Cipru, una mergea în Creta, una mergea în altă parte.
Dar corabia asta cum mergea, deodată se oprește în mijlocul mării, Marea Mediterană. Și nu o zi-două, ci cincisprezece zile. Și întrebau toți, că era multă lume: „Domnule, ce are corabia? E stricată? Pânzele nu-s bune? Ia caută și vezi!” „Măi, pânzele sunt bune, toate sunt bune, vântul este prielnic, nu-i împotrivă. Și totuși corabia nu merge”.
Și atunci comandantul corăbiei, fiind un om credincios, a zis: „Ia să cădem la rugăciune! Asta este o mare ispită. Stăm de cincisprezece zile în mijlocul mării”.
Toți au căzut la rugăciune: „Doamne, ajută-ne să plecăm mai departe”. Unde să se ducă din mijlocul mării? Se rugau toți să le arate Dumnezeu ce să facă. Și deodată toată lumea din corabie aude un glas, repetând de trei ori: „Dacă vreți să mergeți înainte, aruncați pe Maria în mare!”
Comandantul corăbiei a zis:
– Oameni buni, auziți? De sus vine glasul.
– Da, auzim toți.
– Cine este aici Maria?
Dar erau mai multe Marii. S-a întâmplat de erau sute de oameni. Dar aceea care știa că a omorât copiii, a spus:
– Domnule corăbier – i-a spus comandantului -, vreau să grăiesc ceva cu dumneata.
Era urmărită de urgia lui Dumnezeu.
– Domnule, pentru mine s-a făcut glasul acesta – numai în patru ochi i-a spus. Eu, păcătoasa, sunt cea mai rea de pe fața pământului. Pentru mine stă corabia!
– Ce-ai făcut, Marie?
– Domnule, uite ce-am făcut… Și i-a spus istoria, cum a tăiat copiii, ca să o ia acela în căsătorie.
– Tu ai auzit singură: „Aruncați pe Maria în mare!” Ce vrei să facem?
– Vreau să mă aruncați în mare, că altfel nu mergeți mai înainte, că mă urmărește dreptatea lui Dumnezeu de sus.
Dar el, când a auzit că ea recunoaște păcatul, îi părea rău. Dar ce gândea: „Noi murim aici. Gătim mâncarea. Gătim apa, că în corabie nu bei apă din mare. Fiecare are apă de acasă. Mori cu apa din mare”. Zice:
– Soră Maria, mă tem să te arunc în mare.
– Cum credeți! Dar până nu mă aruncați pe mine în mare, corabia nu merge mai departe. Păcatele mele au oprit corabia.
Atunci el coboară într-o barcă, căci corabia avea bărci de salvare în caz de furtună, și zice:
– Uite, soră Maria, mă sui eu în barcă. Dacă corabia pleacă, înseamnă că pentru păcatele mele stăm aici. Pe urmă te sui tu într-o barcă, să vedem dacă ești mata așa de vinovată. Mă tem să te arunc în mare. Dar dacă nu ești mata vinovată? Dacă-i alta?
– Ai zis bine.
A coborât acela cu barca și se plimbă – barca avea lopeți – și vine și-i dă și ei o barcă:
– Uite, soră Maria, suie mata în cealaltă barcă.
Toată lumea se uita să vadă ce se întâmplă.
Și s-a suit și ea într-o barcă și a mers mai încolo cam la 20 de metri de corabie. Atunci barca s-a învârtit cu fundul în sus și a dat-o în mare. Și îndată ce s-a înecat ea, corabia cea mare a pornit. Toți s-au înfricoșat. Și cât trebuia să meargă în cincisprezece zile, a mers în trei sferturi de zi. Așa spor a avut de a ajuns la Alexandria. Mergea ca fulgerul, că se dăduse în mare greutatea cea mare a păcatului uciderii de fii.
Și s-a scris această istorie spre folosul nostru și spre înfricoșarea celor care practică această urgie a lui Dumnezeu.
Ilie Cleopa; Ne vorbește părintele Cleopa vol. 11