mar. oct. 20th, 2020

Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Asceză pe Muntele Sinai – Sfântul Paisie Aghioritul

Arhondaricul în aer liber de la Panaguda era plin. Ajunseseră aproape în același timp două grupuri mari de creștini și nu mai era nici un spațiu liber. Părintele i-a dat cutia cu rahat unui copil pentru a împărți la fiecare, iar el a umplut paharele cu apă de la furtun și i-a servit. După tratație toți s-au așezat în jurul părintelui, fiind însetați să asculte vreun cuvânt de folos. Părintele nu zicea nimic. Aștepta să-l întrebe aceia. După câteva minute de tăcere, un om de vârstă mijlocie l-a întrebat:

— Părinte, Dumnezeu schimbă planurile oamenilor? Pronia Lui limitează inițiativele lor?

— Desigur, îndeosebi atunci când urmează poruncile Lui. Mie de multe ori mi-a stricat Dumnezeu planurile. Și prin asta încrederea mea în pronia Lui s-a întărit. Să vă spun ceva personal. Când eram la Mănăstirea Filoteu, pe atunci monah tânăr și neexperimentat, voiam să merg în pustie, pe vreo insulă nelocuită. Aranjasem chiar și cu barcagiul care avea să mă ducă acolo. În cele din urmă acesta n-a apărut. A fost din iconomia lui Dumnezeu.

— Ai fi putut părinte, să trăiești singur pe o insulă pustie? l-a întrebat un altul,

— Aș fi vrut asta, dar eram încă neexperimentat și aș fi suferit multă vătămare. M-ar fi distrus demonii. După ce planul meu a fost zădărnicit, am început să mă gândesc la Schitul Katounakia. Voiam mult să mă nevoiesc lângă părintele Petru, care era un mare ascet. Îmi amintesc că pielea i se lipise de oase din pricina postului aspru. Avea însă harul care-i dădea putere. Părintele Petru nu avea burtă. În locul ei era o cavitate. Dacă vreodată se întâmpla să-și descheie vesta și să i se vadă pieptul, puteai să-i numeri coastele care semănau cu vergelele unui coș împletit. Acest ascet avea ceva diferit de alți asceți. Pe chipul lui era zugrăvită o dulceață dumnezeiască. Eu o asemănam cu un stup duhovnicesc din care se revărsa miere. Trăia stări sfinte. Odată mi-a spus că, atunci când era vizitat de harul dumnezeiesc, inima i se încălzea dulce de iubirea lui Dumnezeu și o lumină stranie îl lumina și în interior și în exterior. Atunci Îi cerea lui Hristos să-i lovească inima cu toiagul milei Lui. Din ochii săi curgeau lacrimi și simțea că este lângă Hristos și înceta chiar și rugăciunea. Așadar, la acest ascet voiam să merg.

— În cele din urmă ați mers părinte? a întrebat un tânăr din grup, care se emoționase de cele auzite.

— Nici planul acesta nu s-a împlinit. În loc să merg la Katunakia, m-am dus la Mănăstirea Stomiu din Konița. M-a silit un eveniment important care mi s-a întâmplat. Într-o seară eram în chilie și mă rugam. Pe la miezul nopții m-am întins să mă odihnesc. Eram foarte obosit. Când a bătut toaca pentru slujbă, m-am trezit, dar nu puteam să mă ridic. O putere mă ținea țintuit la pat. Astfel am rămas până la amiază. Mă rugam, mă gândeam, dar nu mă puteam ridica. Am înțeles că ceva mi se întâmplă de la Dumnezeu. Acolo în pat mi s-a făcut descoperirea. Au apărut în fața mea, ca la televizor, pe de o parte Schitul Katunakia, iar pe de altă parte Mănăstirea Stomiu. Îndată mi-am îndreptat ochii spre Katunakia, pe care o priveam cu multă râvnă. Atunci am auzit glasul Maicii Domnului, care mi-a spus: „Nu te vei duce la Katunakia. Vei merge la Mănăstirea Stomiu”, Și îndată am spus: „Maica Domnului, eu ți-am cerut să merg în pustie și tu mă trimiți în lume?” Astfel, în anul 1968 am mers la Konița și vreme de patru ani am încercat să reînnoiesc mănăstirea părăsită de la Stomiu.

— După Stomiu părinte, ai mers în pustia Sinai, mai concret la Sihăstria Sfânta Epistimi. Acolo cum era viața? a întrebat un altul care-I cunoștea dinainte pe părinte.

— Monahul, oriunde s-ar afla, la fel trăiește. Pronia lui Dumnezeu nu-l părăsește. Acolo pe Muntele Sinai, Dumnezeu era mereu cu mine. Când am ajuns acolo, n-aveam nimic. M-am aflat în pustie, cu oameni necunoscuți, fără să mă gândesc ce-o să mănânc sau cum o să trăiesc. Sihăstria era părăsită și nelocuită. Apa era foarte puțină. Eu nu cunoșteam niciun meșteșug manual prin care să-mi câștig pâinea. Singura unealtă pe care o aveam era o foarfecă, pe care am desfăcut-o în două și după ce am ascuțit ambele părți pe o piatră, am început să fac iconițe sculptate în lemn. Lucram multe ceasuri și așa puteam să mă întrețin și să-i ajut și pe beduini.

— Mă impresionează părinte, că în sărăcia ta, îți aduceai aminte și de beduinii de altă credință, a zis un alt vizitator.

— Era posibil să nu-i ajut? Le dădeam ceva, un fes, o pereche de încălțări, câțiva bănuți și se bucurau. Asta mă îndemna să lucrez mai multe ceasuri. Însă într-o zi, un cuget mi-a spus: „De ce ai venit aici? Să-i ajuți pe beduini sau să te rogi pentru toată lumea?” Astfel am împuținat lucrul și am sporit rugăciunea. Însă ajutorul pe care-l dădeam beduinilor a continuat firesc, pentru că pronia lui Dumnezeu nu m-a lăsat.

— Părinte, de vreme ce ai împuținat lucrul, cum îi mai ajutai pe beduini? a întrebat același vizitator.

— Știi ce s-a întâmplat? În ziua în care mi-am împuținat lucrul pentru a avea mai mult timp pentru rugăciune, a venit cineva la schit să mă vadă, Știa că acolo sunt beduini și copilașii lor, pe care-i ajutam. Mi-a spus: „Părinte, ți-am adus o sută de lire, ca să-i ajuți pe copilași și să lucrezi mai puțin, să nu ieși din programul rugăciunii”, M-am ridicat îndată din locul meu, am intrat în chilie și am cerut de la Domnul să-mi spună dacă trebuie să păstrez banii. Îmi dăduse o asemenea stare, încât plângeam, Apoi i-am mulțumit fratelui, care devenise unealta proniei lui Dumnezeu.

— Lipsurile părinte, ne întăresc încrederea în Dumnezeu? a întrebat un alt vizitator.

— Ajută mult, ajută și la slăvirea lui Dumnezeu. Atunci când le avem pe toate din belșug, uităm de Dumnezeu. La Sinai apa era foarte puțină. Dintr-o stâncă curgea câte o picătură și abia adunam trei litri de apă într-o zi și o noapte. Această puțină apă o prețuiam mult și-l mulțumeam încontinuu lui Dumnezeu că mi-o dădea. Cu aceasta îmi făceam toate treburile. Beam, mă spălam, îmi spălam hainele și păstram puțină apă pentru păsărelele și șoriceii care-mi țineau tovărășie. Simțeam recunoștință pentru acea apă. Mai târziu, când am venit în Sfântul Munte, Ia Schitul Iviron, lucrurile s-au schimbat. Acolo exista apă din belșug. Cisterna se revărsa. Însă am pierdut ceva foarte important. Nu mai simțeam nevoia să-I mulțumesc Iui Dumnezeu. Pe Muntele Sinai ochii îmi lăcrimau de recunoștință pentru puțina apă, pe când aici am uitat să fac asta, pentru că apa curgea din belșug.

— Trebuie ca omul să aibă harul lui Dumnezeu pentru a rezista în asemenea situații, părinte. Noi, mirenii, ascultăm cu plăcere ceea ce ne spui, dar nu avem nicio asemenea experiență, a spus cel mai bătrân din grup.

— Să știți că doar păcatele sunt ale noastre. Tot binele pe care-l facem este de la Dumnezeu. Dacă ne părăsește harul lui Dumnezeu, nimic nu mai putem izbuti. Ceea ce este oxigenul în viața biologică, la fel este harul în viața duhovnicească. Dacă ne este luat harul, ne pierdem. Odată mă rugam și simțeam bucurie. Stăteam de câteva ceasuri în picioare și nu simțeam deloc oboseală. Însă la un moment dat mi-a trecut prin minte un cuget omenesc. M-am gândit: „Întrucât îmi lipsesc două coaste și mă îmbolnăvesc repede, ar fi bine să mă înfășor cu un șal, ca nu cumva să răcesc”. Asta a fost! Am pierdut starea aceea minunată. M-am ghemuit pe podea și am rămas acolo jumătate de oră. Apoi m-am ridicat și m-am dus în pat cu greutate. Pe când mă rugam, mă simțeam ca un fulg. Eram ușor și plin de o bucurie care nu poate fi explicată. Însă îndată ce am primit acel cuget, m-am ghemuit jos.

Părintele a încetat să vorbească. A aruncat câte o privire pătrunzătoare fiecăruia și în glumă le-a spus:

— Haideți acum fraților, mergeți ca să apucați să vă închinati la vreo mănăstire!

Mulțimea de credincioși a început să se împrăștie. Toți au sărutat mâna părintelui și au ieșit pe poartă cu entuziasm și emoție vădită pe chipurile lor.

Dionisie Tatsis; Povestiri despre părintele Paisie