Demonii se folosesc de vise pentru a tulbura și vătăma sufletele omenești; chiar și monahii neîncercați, luând aminte la vise, își aduc vătămare, și din această pricină trebuie neapărat să arătăm aici ce însemnătate au visele în ceea ce privește omul a cărui fire nu este încă înnoită prin Duhul Sfânt.
În vremea somnului omenesc, starea celui ce doarme este astfel rânduită de Dumnezeu, că orice om se află într-o deplină odihnă. Această odihnă este atât de deplină, încât omul, pe durata ei, pierde conștiința existenței proprii și intră într-o stare de uitare de sine. Pe timpul somnului, orice activitate care se face cu efort, în mod deliberat, sub imperiul rațiunii și al voinței, contenește: rămâne doar acea activitate care este indispensabilă existenței și nu poate fi despărțită de aceasta.
În corp, sângele își continuă mișcarea, stomacul mistuie hrana, plămânii respiră, pielea asudă; în suflete continuă să se nască gânduri, închipuiri și simțiri, însă nu dependent de rațiune și liberul-arbitru, ci prin lucrarea inconștientă a firii. Din asemenea închipuiri, însoțite de o gândire și simțiri caracteristice, se alcătuiește visul. El este adesea straniu, dat fiind că nu aparține sistemului de închipuiri și cugetări voluntare și deliberate, ci apare spontan și de sine stătător, potrivit legii și necesității firii.
Uneori visul poartă amprenta incoerentă a cugetărilor și închipuirilor voluntare, iar uneori constituie o urmare a dispoziției sufletești. În acest fel, visul în sine însuși, nu poate și nu trebuie să aibă nicio însemnătate. Așadar, este ridicolă și cu totul ilogică dorința unora de a vedea în himerele viselor pe care le au, prevestiri asupra viitorului propriu sau asupra viitorului altora sau vreun oarecare aIt tâlc. Cum poate exista un lucru care nu are nicio pricină ca să existe?
Demonii, care au cale liberă spre sufletele noastre în vremea cât suntem treji, au cale liberă spre ele și atunci când dormim. Și în vremea somnului, ei ne ispitesc cu păcatul, amestecând cu închipuirea noastră și închipuirea făurită de ei. De asemenea, văzând că luăm aminte la vise, se silesc să ne facă visele cât mai interesante, iar în noi să stârnească o mai mare atenție față de aceste năluciri, să ne facă, încetul cu încetul, să ne încredem în ele.
Această încredere este întotdeauna împreunată cu părerea de sine, iar părerea de sine falsifică modul în care ne vedem cu mintea pe noi înșine, iar drept urmare, întreaga noastră activitate se lipsește de dreaptă socoteală — exact ce le trebuie demonilor. Celor ce au sporit în părerea de sine, demonii încep să li se arate în chip de îngeri de lumină, în chip de mucenici și preacuvioși, chiar și în chipul Maicii lui Dumnezeu și al lui Hristos Însuși, fericesc petrecerea lor, le făgăduiesc cununile cerești, ridicându-i prin aceasta la înălțimea părerii de sine și a trufiei. Această înălțime este, totodată, și prăpastia pierzării.
Trebuie să știm și iarăși să știm că în starea noastră, reînnoită încă prin har, nu suntem în stare să vedem alte vise în afară de cele alcătuite de aiurarea sufletului și de bârfirea demonilor.
Așa cum, în stare de veghe, din firea căzută, răsar în noi, sau sunt aduse de demoni în chip statornic și neîncetat, cugete și închipuiri, și în vremea somnului vedem vise doar prin lucrarea firii căzute și prin lucrarea demonilor.
Așa cum mângâierea noastră în vreme de trezie stă în străpungerea inimii, care se naște din conștiința păcatelor noastre, din aducerea-aminte de moarte și de judecata lui Dumnezeu (numai că aceste gânduri apar în noi din harul lui Dumnezeu, care trăiește în noi, sădit de Sfântul Botez, și sunt aduse de îngerii lui Dumnezeu, potrivit stării noastre de oameni aflați sub pocăință) – tot așa și în somn, foarte rar, la mare nevoie, îngerii lui Dumnezeu ne înfățișează fie sfârșitul nostru, fie muncile din iad, fie înfricoșata judecată care începe odată cu apropierea morții și continuă după moarte. Aceste vise ne aduc frica de Dumnezeu, străpungerea inimii, plânsul pentru noi înșine. Asemenea vise se dau, însă, foarte rar unui nevoitor, sau chiar și unui păcătos vădit și înrăit, prin deosebita și neștiuta iconomie a lui Dumnezeu; sunt date rar nu din zgârcenia dumnezeiescului har, față de noi – nu! Ci din acea pricină, că tot ce se întâmplă cu noi în afara rânduielii obișnuite ne duce la părere de sine și clatină în noi smerenia, care este neapărat trebuincioasă pentru mântuirea noastră.
Voia lui Dumnezeu, în a cărei împlinire stă mântuirea omului, este înfățișată în Sfânta Scriptură atât de viu, atât de puternic, atât de amănunțit, că a lucra pentru mântuirea oamenilor prin încălcarea obișnuitei rânduieli a lucrurilor apare ca o faptă de prisos și nefolositoare. Celui ce a cerut învierea celui mort și trimiterea lui către frații săi spre a-i vesti să treacă de pe calea cea largă pe cea strâmtă, i s-a zis: Au pe Moise și pe proroci; să asculte de ei. Iar când cel ce ceruse aceasta s-a împotrivit: Nu!…, ci dacă cineva dintre morți se va duce la ei, se vor pocăi, a primit răspunsul: Dacă nu ascultă de Moise și de proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți (Luca 16, 27-31).
Experiența a arătat că mulți dintre cei care s-au învrednicit în vis de vedenia vămilor, a Înfricoșatei Judecăți și a altor lucruri cumplite de dincolo de mormânt, au fost cutremurați de vedenie pentru scurt timp, iar apoi au căzut în împrăștiere, au uitat de cele văzute și au trăit în negrijă; dimpotrivă, unii care nu au avut niciun fel de vedenii, ci s-au învățat cu osârdie în legea lui Dumnezeu, au venit treptat la frica lui Dumnezeu, au atins sporirea duhovnicească și au trecut din pământeasca vale a plângerii în fericita veșnicie cu bucuria născută din încredințarea mântuirii.
Sfântul Ioan Scărarul cugetă despre partea pe care o au demonii în visele monahilor, folosind cuvintele de mai jos: „Atunci când părăsim, pentru Domnul, casa și rudeniile noastre, dându-ne pe noi înșine străinătății pentru dragostea lui Hristos, demonii, din răzbunare, încearcă să ne tulbure prin visuri, arătându-ne rudeniile noastre plângând, fie murind, fie închise, fie strâmtorate pentru noi. Deci, cel ce crede viselor e asemenea celui ce aleargă după umbra sa și încearcă să o prindă.
Dracii slavei deșarte se fac, în visuri, proroci. Ei ghicesc, ca niște vicleni, cele viitoare și ni le vestesc mai departe, ca împlinindu-se vedeniile să ne minunăm și să ne înălțăm cu gândul ca unii ce ne-am afla deja aproape de darul prorociei. În cei care cred dracului acestuia, el se face adeseori proroc. Iar pentru cei ce-l defaimă, el este pururea mincinos. Duh fiind, el vede cele ce se săvârșesc în cuprinsul văzduhului și cunoscând pe cineva că moare, vestește despre aceasta, în vis, celor ușurei la minte.
Dracii nu știu nimic din cele viitoare, dintr-o cunoștință de mai înainte, altminteri și vrăjitorii ar fi în stare să ne prezică ceasul morții. Demonii se prefac deseori în îngeri de lumină și în chipuri de mucenici și ne arată pe aceia venind la noi în visuri. Iar când ne deșteptăm, ne afundă în bucurie și înălțare. Dar acesta să-ți fie semnul înșelării (amăgirii drăcești). Căci îngerii ne arată muncile, judecata și moartea, iar odată treziți, ne umplem de cutremur și tânguire.
Când începem să ne plecăm în vis dracilor, ei vor începe să-și bată joc de noi și când suntem treji. Cel ce crede visurilor e cu totul necercat.
Iar cel ce nu crede nici unora e cu adevărat filozof. Crede numai celor care-ți vestesc ție chinuri și judecată. Dar dacă acestea îți pricinuiesc deznădejde, și ele sunt de la draci
Preacuviosul Casian Romanul povestește despre un monah oarecare, de loc din Mesopotamia, cum că ducea o viață cât se poate de anahoretică și pustnicească, dar a pierit, amăgit fiind de demoni prin vise. Demonii, văzând că monahul nu prea lua seama la creșterea lui duhovnicească, ci își îndrepta toată luarea-aminte spre nevoința trupească, au început să-i înfățișeze vise care, prin reaua viclenie a dracilor, se împlineau în faptă. Atunci când monahul s-a întărit în încrederea în visele sale și în sine, diavolul i-a înfățișat într-un vis măreț pe iudei desfătându-se de bunătățile cele cerești, iar pe creștini chinuindu-se în muncile iadului.
Făcând aceasta, demonul — bineînțeles, în chip de lumină sau de oarecare drept al Vechiului Testament – l-a sfătuit pe monah să primească iudaismul spre a avea putința de a se împărtăși de fericirea iudeilor, ceea ce monahul a și făcut fără să mai întârzie câtuși de puțin. Cele spuse sunt de ajuns pentru a lămuri iubiților noștri frați, monahilor din vremea de astăzi, cât de nesocotit lucru este a lua aminte și, cu atât mai mult, a te încrede în vise, precum și cumplita vătămare care poate să se nască dintr-o asemenea încredere.
Din luarea-aminte la vise totdeauna se furișează în suflet încrederea față de ele: de aceea este oprită cu asprime chiar și această simplă luare-aminte.
Firea înnoită prin Duhul Sfânt se cârmuiește după cu totul alte legi decât făptura căzută și împietrită în căderea ei. Cârmuitorul omului înnoit este Duhul Sfânt. „Căci peste aceștia a strălucit harul Dumnezeiescului Duh”, a spus Preacuviosul Macarie cel Mare, „și S-a sălășluit în adâncul minților: pentru aceștia, Domnul este ca sufletul lor”. Și în trezie, și în somn, ei petrec în Domnul, afară de păcat, afară de gândurile și închipuirile pământești și trupești.
Gândurile și închipuirile lor, care se află în timpul somnului în afară de cârmuirea rațiunii și voinței omenești și lucrează în ceilalți oameni în mod inconștient, sub impulsul firii, în aceștia lucrează sub îndreptarea Duhului, iar visele lor au o însemnătate duhovnicească. Astfel, dreptul Iosif în vis a fost învățat despre taina înomenirii Iui Durnnezeu-Cuvântul; în vis i s-a poruncit să fugă în Egipt, precum și să se întoarcă de acolo (Matei, cap. I și II).
Visele trimise de Dumnezeu poartă în ele o nebiruită putere de convingere. Această putere de convingere este de înțeles în ceea ce-i privește pe sfinții lui Dumnezeu, însă de neatins pentru cei aflați în luptă cu patimile.
Sfântul Ignatie Briancianinov; Despre înșelare