Dum. oct. 18th, 2020

Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Atracțiile hinduismului

Toți dumnezeii neamurilor sunt idoli.
(Psalm 95, 5)


Articolul ce urmează se bazează pe experiența unei femei care, după ce a urmat liceul într-o mănăstire romano-catolică, a practicat hinduismul timp de douăzeci de ani pentru a se converti în cele din urmă, din mila lui Dumnezeu, la credința ortodoxă. În sânul Bisericii Ortodoxe Ruse [din exil], ea a aflat adevărul pe care îl căuta. Fie ca mărturia ei să le deschidă ochii acelor credincioși ortodocși care ar putea fi ispitiți să îi urmeze pe orbii teologi „liberali”, care își fac acum apariția chiar și în Biserica Ortodoxă, și care, drept orice răspuns la asaltul neo-păgânismului asupra Bisericii lui Hristos, intră în „dialog” cu acești vrăjitori și li se alătură în închinarea la dumnezeii păgânilor.

„…Situația s-a schimbat mult față de timpul pe când eram elevă. Hinduismul, pe atunci ceva izolat, s-a răspândit ca o epidemie. Acum este necesară o înțelegere foarte pătrunzătoare a dogmaticii hinduiste, dacă dorim să prevenim sinuciderea spirituală a tinerilor creștini, prin apropierea lor de religiile orientale.

Seducția hinduismului se exercită în toate privințele. El încântă toate facultățile sufletului, și ispitește toate slăbiciunile, dar mai ales trufia! Și cum eu eram foarte mândră, chiar dacă aveam doar 17 ani, am căzut victima acestor srducții. Mă frământa problema păcatului strămoșesc, a existenței iadului, a suferinței, pe care nu le luasem în serios înainte de a veni la mănăstire. Dar swami (învățător hindus) îmi oferea o alternativă „satisfăcătoare din punct de vedere intelectual” la incomodele dogme creștine. Iadul era, în realitate, numai o stare temporară a sufletului, cauzată de propria karma (faptele, acțiunile) rea ( în relogia hindusăkarma reprezintă legea în virtutea căreia soarta oamenilor este determinată de faptele lor din viețile anterioare) din viața prezentă sau dintr-o viată trecută. Și, desigur, o cauză finită nu putea avea un efect infinit. Iar păcatul originar era substituit — ce lucru minunat — cu Divinitatea originară, la care aveam dreptul prin naștere, și nimic din ceea ce aș fi făcut nu putea zădărnici acest final fericit. Eu eram de esență divină. Eu eram Dumnezeu: eram „Visătorul infinit, visând vise finite”.

Cât despre problema suferinței, sistemul filosofic hindus cunoscut sub numele de Vedanta o rezolvă într-un mod foarte elegant. În esență, acesta afirmă că suferinta este maya, iluzie. Ea nu are o existență reală — mai mult, un Advaitin (adept al uneia din școlile indiene de filosofie) pretinde că poate dovedi acest lucru.

Pe de altă parte, hinduismul este atrăgător și din perspectiva respectabilei (ca vârstă) erori de a crede că omul este perfectibil prin educație (folosind termenii lor, prin sistemul guru) și prin „evoluție”, în sensul unei constante și progresive dezvoltări spirituale a omului. Un alt argument este găsit în relativismul cultural, care în zilele noastre este atât de apreciat, încât a-l pune la îndoială în vreun fel este considerat un adevărat păcat (de către cei lipsiți de noțiunea păcatului în sens creștin). Ce ar putea fi mai logic, spun aceștia, decât ca fiecare popor și națiune să se închine lui Dumnezeu în felul său? Dumnezeu, la urma urmelor, este același, iar varietatea modurilor de închinare nu fac decât să contribuie la o „îmbogățire” generală în plan religios.

Dar pentru mulți, atracția cea mai puternică a hinduismului este pragmatismul său. Întregul edificiu filosofic al hinduismului se sprijină pe instrucțiunile religioase de ordin practic, pe care discipolul le primește de la guru. Prin ele, discipolul este îndemnat să verifice această filosofie prin propria sa experiență. Nimic nu trebuie acceptat prin credință. Și, contrar celor ce se cred în general despre hinduism, acesta nu are mistere, sau taine — ci doar un imens material ezoteric —, aatfel încât pur și simplu nu este nevoie de credință. Ți se spune: „Încearcă, și vezi dacă merge”. Această atitudine pragmatică este extrem de ispititoare pentru occidentali. Pare atât de „științifică”! Însă aproape toți cei care iau contact cu hinduismul cad în eroare tocmai din cauza acestui fals raționament: dacă aceste instrucțiuni practice se verifică într-adevăr (și așa se și întâmplă), atunci sistemul este adevărat, și, implicit,  bun. Ceea ce, desigur, nu este o concluzie corectă. Nu se poate spune decât atât: că funcționează. Dar neînțelegând acest lucru, tânărul novice capătă o convingere puternică pe baza vreunei experiențe oarecare, de ordin psihic.

Astfel ajungem la ultima seducție a hinduismului despre care vreau să vorbesc, și anume aceea a „experiențelor spirituale”. Originea lor este de natură fie psihică, fie diabolică, fie și una și alta. Dar care dintre practicanții hinduismului este capabil să distingă înșelăciunea de o experiență spirituală autentică? Nu au nici un reper sau criteriu. Asta nu înseamnă, însă, că ceea ce văd, aud, miros și ating ei prin aceste experiențe este doar rezultatul unei stări mintale aberante. Dimpotrivă, acestea sunt ceea ce tradiția ortodoxă numește prelest, „înșelăciune diavoleascăl”. Acest termen este important, căci exprimă exact condiția unei persoane care trece prin „experiențele spirituale” ale hinduismului. El acoperă toată gama falselor experiențe spirituale: de la simpla iluzie și amăgire la starea de posedare propriu-zisă. Întotdeauna, înșelăciunea este luată drept adevăr, iar rezultatul este o creștere accentuată a sentimentului de mândrie. Cel căzut pradă înșelăciunii diavolești este cuprins de simțământul plăcut al importanței personale, care compensează renunțările și suferința pe care și le impune.

În Epistola întâi, Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan spune: Iubiților, nu dați crezare oricărui duh, ci cercați duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu …( I Ioan 4, I).

Sfântul Grigorie Sinaitul își avertizează ucenicii cu privire la pericolele acestor experiențe: „pretutindeni, mai ales în jurul începătorilor și a celor care își urmează voia lor [cei mândri], dracii aruncă mrejele gândurilor și închipuirilor celor rele, și le pregătesc curse spre pierzare”. Un monah l-a întrebat: „Ce va face cel căruia dracul i se înfățișează ca un înger de lumină?” Iar sfântul i-a răspuns: „Acela are nevoie de dreapta socoteală, ca să poată deosebi binele de rău. Deci, nu vă lăsați mișcați cu ușurință de ceea ce vedeți, din nebăgare de seamă; ci stați tari și cercați cu grijă toate, primind binele și alungând răul. Întotdeauna să cercetați și să cercați toate, și numai după aceea să le credeți. Și să cunoașteți că lucrarea harului se vede după roadele ei, pe care dracii nu le pot aduce, cu toate înfățișările lor mincinoase, și anume: blândețea, bucuria, smerenia, scârba față de cele lumești, tăierea patimilor și a poftelor. Pe când roadele lucrării diavolești sunt: disprețul față de alții, trufia, dorința de stăpânire, și tot răul. După aceste roade veți putea cunoaște dacă lumina pe care o ai în inimă vine de la Dumnezeu sau de la diavol. Frunza de salată se aseamănă cu cea de muștar, iar oțetul are aceeași culoare ca vinul; dar gustându-le, vei simți deosebirea. Tot așa și sufletul, dacă are dreapta socoteală, poate deosebi, gustându-le, darurile Duhului Sfânt de închipuirile și de amăgirile satanei”.

Începătorii rău îndrumați sau plini de mândrie sunt cei mai vulnerabili la înșelăciunea diavolească. Iar pe acest fals misticism se bazează în mare măsură succesul și rezistența în timp a hinduismului. De aceea, el le apare atât de atrăgător tinerilor obișnuiți cu tot felul de dependențe, și care au fost deja inițiați în asemenea „experiențe”. Numeroșii swami, care au proliferat în ultimele decenii, au sesizat ce șansă de celebritate și îmbogățire le oferă această piață de suflete gata pregătită, și au profitat de ea.

Serafim Rose; Ortodoxia și religia viitorului