Avortul și Biserica Ortodoxă

Biserica, cu întreaga ei învățătură dogmatică, morală și canonică întemeiată pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, a fost în toate timpurile și locurile împotriva avortului ca teorie și practică, calificându-l drept crimă împotriva vieții umane, în rândul păcatelor strigătoare la cer.

De ce avortul este considerat ucidere și este combătut cu atâta tărie de Sfânta Biserică? Prin avort se înțelege uciderea pruncilor în pântece prin tot felul de mijloace. Deoarece fătul are suflet viu, creat de Dumnezeu chiar în clipa zămislirii, pentru aceea avortul este combătut de Biserică și de Sfinții Părinți cu atâta tărie; pentru că se ucide viața, se pierde sufletul – atât al celui ucis, cât și a celui care săvârșește uciderea – și calcă porunca lui Dumnezeu, Care zice: Creșteți și vă înmulțiți (Fac. 1, 28). Se calcă și porunca a V-a din Decalog, care zice: Să nu ucizi (Ieș. 20, 13).

Prin avort se amenință viața de pe pământ, se calcă porunca creației dată de Dumnezeu în rai, se atentează la viața celor mai nevinovate ființe omenești, care sunt copiii, se destramă familia, se îmbolnăvește societatea întreagă și se aduc peste cei vinovați cumplite pedepse dumnezeiești, atât în viață, cât și după moarte. Apoi, sufletele copiilor avortați, nefiind botezați, nu pot intra în împărăția lui Dumnezeu, ci așteaptă ziua cea înfricoșată a Judecății, când singuri vor acuza pe părinții care i-au ucis în fața Dreptului Judecător Iisus Hristos.

Iată pentru ce avortul este crimă, adică ucidere de om și trebuie combătut cu toată tăria de Biserică și de păstorii ei.

Ce canon rânduiesc Sfinții Părinți pentru femeile care fac avort sau îndeamnă și ajută pe altele să facă acest cumplit păcat? Femeile care își avortează copiii, indiferent prin ce mijloace, se numesc ucigașe de copii, iar nu mame, și primesc pedepse grele încă din viața aceasta. Iată ce spun și canoanele Sfinților Părinți în legătură cu păcatul uciderii de prunci: „Femeile care păcătuiesc și își omoară fătul în pântece, forțându-se să facă ucideri, să fie oprite, după hotărârea dată mai înainte, ca să se împărtășească până la ieșirea din viață. Dar precedând cu iubire de oameni, după cum am aflat, hotărâm ca să fie oprite vreme de zece ani după treptele canonisirilor hotărâte” (Ancira, 21).

„Femeile care dau buruieni otrăvitoare și pierzătoare, precum și cele ce primesc otrăvurile omorâtoare de prunci, să se supună canonului de 20 de ani al ucigașului” (Sin. VI Ecumenic, 91; Sfântul Vasile cel Mare, 56). „Femeia care bea ierburi ca să-și piardă rodul trupului și să nu nască coconi, aceea să aibă pocanie cinci ani și mătănii câte trei sute pe zi. Iar de va face si bărbatul așa, mai rău este. Nici Biserica să nu-i primească prescura lui, nici prinosul lui, de nu se va pocăi” (Pravila Bisericească, Govora, 20).

„Femeia de va zămisli și va bea ceva ca să se lepede începerea dintr-însa, să se pocăiască opt ani și mătănii 367 zilnic; iar de i se va întâmpla ei a muri să nu se îngroape în cimitir” (Ibidem, 115; Îndreptarea Legii cap. 364). „Femeia care a pierdut pruncul fără voie, un an se canonisește” (Sfântul Ioan Postnicul, can. 22). „Femeia care a născut pe cale și nu a purtat grijă de prunc, să fie supusă vinovăției ucigașului” (Sfântul Vasile, 33).

Unde se află sufletele copiilor avortați și care va fi soarta lor la judecata de apoi? Copiii care mor nebotezați, din motive independente de voința părinților sau a preoților, se pot considera părtași la botezul dorinței, ca și drepții Vechiului Testament, sau prin analogie cu vindecările făcute de Iisus Hristos la rugăciunile părinților sau ale prietenilor. Căci Dumnezeu nu pedepsește pe cel nevinovat, ci dimpotrivă, căci El a creat pe om spre fericire. Totuși, părinții copiilor se vor spovedi li se va rândui canon potrivit cu grijă sau cu nepăsarea lor. Adică să boteze sau să crească un copil sărac, să viziteze un loc sfânt, să facă milostenie, să facă metanii, să țină post etc. Iată ce spune Sfântul Chiril al Ierusalimului în Cateheza a III-a, cap. 10:

„Dacă cineva nu primește botezul, nu se mântuiește, afară numai de mucenici care primesc Împărtășania și fără de apă (botez). Mântuitorul, când a mântuit lumea prin Cruce și când I s-a împuns coasta, a slobozit sânge și apă, ca să se boteze cu sângele Lui cei care se botează în timpul persecuților. Mântuitorul numește mucenicia botez, căci zice: Puteți să beți paharul pe care îl beau Eu și să vă botezați cu botezul cu care Mă botez Eu?” (Marcu 10, 38). „Mucenicii și-au făcut mărturisirea de credință, făcându-se priveliște lumii, îngerilor și oamenilor” (I Cor. 4, 14).

Sinodul VI Ecumenic, în canonul 83, spune: „Cei morți nu pot fi botezați, după cum nu pot fi nici împărtășiți”. Deci, copiii avortați, născuți fără de vreme, pierduți fără voie, sau care mor îndată la naștere, fără a primi botezul, nu pot fi botezați nicidecum după moarte, pentru că nu mai sunt vii. Nu pot fi pomeniți nici la biserică, pentru că nu sunt botezați și nu au nume. Ei nu sunt membrii Bisericii lui Hristos. Pentru cei uciși de părinți cu voia lor, întreaga răspundere rămâne asupra părinților.

În Pravila Bisericească a Arhimandritului Nicodim Sachelarie, cap. 232, citim următoarele despre acest lucru: „Pentru copiii avortați cei care mor nebotezați nu se află nicăieri învățătură (nici în Sfânta Scriptură, nici la Sfinții Părinți), fiindcă viața oamenilor, atât a celor maturi, cât și a copiilor necreștini, este în mâna Făcătorului lor, Care nu poate fi obligat să descopere toată iconomia providenței Sale muncitorilor, dornici să cunoască și ceea ce nu le este de folos. Chemarea glasului Său răsună mereu în lume și cei ce aud, au datoria să răspundă, numai în măsura de ei înțeleasă și pentru ei dată. De bună seamă că Dumnezeu nu pedepsește cu cei ce nu-i cunosc legile, mai ales pe copiii care mor nebotezați. Ba, dimpotrivă, El a creat pe om spre fericirea și, deci, copiii care n-au putut folosi libera lor voință și putere, în virtutea scopului pentru care omul a fost creat, El îi fericește pentru existența lor, așa cum și ei Îl laudă pentru aceeași existență nevinovată și frumoasă creațiune naturală. Astfel, ei sunt rânduiți la fericirea naturală a existenței, dar nu la cea a răsplătirii după merite, întrucât nu au fapte virtuoase.

Fericirea naturală o dă Dumnezeu direct și necesar, fără a mai fi nevoie de efortul omului, nici nu mai este nevoie a se vorbi de ea între oameni, ci, revelația ne arată numai pe acea fericire la care și omul contribuie” (II Cor. 12, 4; Apoc. 21, 22).

Pravila lui Matei Basarab, în capitolul 153, spune despre copiii nebotezați: „Iar câți coconi ai creștinilor mor nebotezați, așijderea și ai păgânilor, aceia nu merg nici în împărăția cerurilor, nici în muncă, ci numai la loc luminos”. „Iar când se botează, se deschid cerurile pe care le închisese Adam pentru neascultare și au fost tot închise, până când a venit Domnul nostru Iisus Hristos și a dat darul Sfântului Botez în lume” (Ibidem, 154).

Cum se poate combate acest cumplit păcat al uciderii de fii, care bântuie astăzi în toată lumea? Cred că această datorie, de a învăța pe oameni să nu-și ucidă copiii, este mai mult a preoților și a păstorilor de suflete. Ei trebuie să arate credincioșilor, cu dovezi din Sfânta Scriptură, din învățăturile Sfinților Părinți și din dumnezeieștile Canoane, cât de greu este păcatul uciderii și cât de mare pedeapsă primește ucigașul de la Dumnezeu.

Adam și Eva, după ce au fost scoși din raiul pământesc pentru păcatul neascultării de Dumnezeu, s-au însoțit și născând Eva primul copil, anume Cain, a zis lui Adam: Am dobândit om prin ajutorul lui Dumnezeu (Fac. 4, 1). Deci, nașterea de prunci, de orice gen, se face prin ajutorul lui Dumnezeu, fie că este bun creștin, fie că este păgân, și fiecare nou-născut are în sine, afară de trupul pământesc, și scânteia dumnezeirii, adică sufletul nemuritor. Căci spune Sfânta Scriptură: Domnul Dumnezeu a făcut om din țărâna pământului și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul suflet viu (Fac. 2, 7). Suflet viu, adică nemuritor.

Astfel, la zămislirea fiecărui prunc în pântecele maicii sale, Dumnezeu pune încă de la început suflet nemuritor în fiecare om. De aceea și proorocul David, insuflat de Duhul Sfânt, zice: Că Tu ai zidit rărunchii mei, sprijinitu-m-ai din pântecele maicii mele… Minunate-s lucrurile Tale, Doamne și sufletul meu le cunoaște foarte… (Ps. 138, 13-16). Sufletul pruncului se zămislește în pântecele maicii sale numai prin lucrarea Domnului și chiar și zilele lui îi sunt socotite de Dumnezeu cât să trăiască pe pământ, încă înainte de a se zămisli.

Deci, să înțeleagă femeile care își ucid copiii, că sunt ucigașe ale zidirii lui Dumnezeu și vinovate de gheena focului. Căci dacă numai a urî pe cineva se socotește ucidere de oameni, după cuvântul lui Hristos, Care zice: Cel ce urăște pe fratele său, ucigaș de oameni este (I Ioan 3, 15) – și orice ucigaș de oameni nu are viață veșnică -, oare ce urgie a lui Dumnezeu va ajunge pe acea mamă care-și ucide propriul său copil, chiar de ar fi el zămislit, prin puterea lui Dumnezeu, numai de o clipă?

Deci, să știe orice femeie care și-a ucis copiii, ori în ce chip, că nu va scăpa de pedeapsa lui Dumnezeu. Să nu spună că era zămislit numai de o zi sau de un ceas, că Dumnezeu nu caută la timp, ci la intentia gândului. Dacă cineva ar semăna în țarina sa grâu, porumb sau altceva și altul, venind, ar distruge semănătura sa, apoi nu l-ar da în judecată și nu i-ar cere despăgubire? Dar Dumnezeu va lăsa nepedepsiți pe cei ce distrug sămânța și țarina unde se zămislesc prunci? Să-și aducă aminte femeile ucigașe de copii, de Cain, care a făcut o singură ucidere și s-a pedepsit încă din viață cu șapte feluri de pedepse. Întâi a fost blestemat de Dumnezeu să trăiască pe pământ. A doua pedeapsă, să lucreze pământul. A treia, că nu-i dădea lui pământul tăria și roadele sale. A patra pedeapsă i-a fost suspinarea. A cincea, tremurarea. A șasea pedeapsă a lui Cain, era semnul ce i l-a pus Dumnezeu ca să nu-l ucidă nimeni din cei ce îl vor afla pe el (Fac. 4, 9-14).

Deci, cum vor scăpa de pedepsele vremelnice și veșnice acele mame care își ucid copiii lor? Care dintre fiarele pământului și-au ucis cândva puii lor? Și cum se va arăta înaintea lui Dumnezeu femeia ucigașă de prunci, fiind mai rea decât toate fiarele pământului? Aceleași pedepse vor primi și acei soți care se păzesc prin diferite mijloace de a nu naște copii, deoarece intenția lor este aceeași, de a omorî pruncii și de a opri zămislirea zidirii lui Dumnezeu.

Sfânta Biserică ar putea accepta o reglementare a nașterilor din motive sociale ca: foamete, boli, lipsă etc.? Biserica lui Hristos nu poate niciodată aproba uciderea de prunci (avortul, paza etc.) pentru nici un motiv. Mântuitorul ne-a spus că sufletul omului este mai scump decât orice pe lume (Matei 16, 26; Marcu 8, 36-37). Apoi, cum să aprobe Biserica în vreun fel pierzarea sufletelor omenești? Cine ar putea răscumpăra atâtea suflete care se pierd prin ucidere, necreștinate și neluminate prin Sfântul Botez, singurul care poate ierta păcatul strămoșesc și cele personale?

Cum ar putea aproba vreo Biserică creștină să se omoare sufletele copiilor, mai ales neavând Sfântul Botez? Căci știm că tot omul este zămislit în păcate și numai prin Botez se unește cu Hristos și devine fiu al Bisericii (Ps. 50, 5; Ps. 57, 3; Iov 15, 14; Iov 25, 4; Isaia 4, 8; Ioan 3, 6) Deci, cine va avea îndrăzneală din cei ce conduc Biserica lui Hristos, să aprobe oarecare pogorământ femeilor creștine pentru uciderea pruncilor? Cine ar îngădui această fărădelege, să aprobe uciderea pruncilor, fiind sub păcatul strămoșesc și fără lumina Sfântului Botez?

Eu cred că această fărădelege nu va aproba-o Biserica lui Hristos niciodată, aducându-și aminte de cuvintele Domnului Care zice: Ce va da omul în schimb pentru sufletul său? (Matei 16, 26).

Dumnezeu este Tatăl sufletelor noastre (Num. 27, 16; Evrei 12, 9; Matei 6, 9). Apoi, cine va îndrăzni să dea voie a se pierde un suflet care este creat de Tatăl nostru cel din ceruri? El a creat sufletul nostru și l-a înzestrat cu nemurire. Deci cum ar fi posibil să aprobe Biserica lui Dumnezeu să se omoare sufletele cele înzestrate cu nemurire de Creatorul lor, neavând dumnezeiescul Botez, care este semnul curățirii păcatelor și al renașterii prin apă și Duh? (Ioan 3, 3-5; Rom. 6, 3; Ef. 5, 26; Tit 3, 5).

Sau care din fețele bisericești va îndrăzni să aprobe în vreun fel uciderea pruncilor din motive sociale? Oare nu ne spune nouă Mântuitorul: Nu vă îngrijiți pentru viața voastră ce veți îmbrăca. Au nu este viața mai mare decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea? Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare și Tatăl vostru cel ceresc le hrănește pe ele. Oare nu sunteți voi mai de preț decât ele? Și cine din voi, grijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?

Luați seama la crinii câmpului care cresc; nu se ostenesc, nici nu torc; și vă spun vouă că nici Solomon în toată mărirea lui nu s-a îmbrăcat ca unul din aceștia. Iar dacă pe iarba câmpului, care astăzi este și mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu așa o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor? Deci nu purtați grijă, zicând: ce vom mânca, ce vom bea sau cu ce ne vom îmbrăca? Că toate acestea păgânii le caută (Matei 6, 25-31).

Iar dacă și de boli se tem femeile care nasc, spre a nu se îmbolnăvi, atunci să ducă viață de înfrânare, de curăție și de post; căci după mărturia Sfântului Vasile cel Mare, cele mai multe boli vin asupra omului din cauza neînfrânării și a necumpătării de la cele vătămătoare.

Auzi ce zice el: „Nu pricinui trupului boală și slăbiciune, că nu-mi spui mie pricinile, ci Celui ce le știe. Spune-mi, a posti nu poți? Dar a te sătura în toată viața și a-ți sfărâma trupul cu greutatea bucatelor, poți? Au nu știi că postul este maica sănătății?” (Hexaimeron, Cuvântul 1). Și iarăși adaugă Sfântul Vasile: „N-a fost în rai vin, nici junghiere de dobitoace”. După potop însă a zis Dumnezeu omului: Mâncați toate ca pe niște verdețuri de iarbă (Fac. 9, 3).

Apoi, arătând vechimea postului, zice Sfântul Vasile: „Vino, călătorește în istorie și cearcă începutul postului, că este de o vârstă cu omenirea. Tot lucrul care întrece cu vechimea este vrednic de cinstit. Cucernicește-te dar, omule, de căruntețile postului, că postul în rai s-a legiuit. Cea dintâi poruncă pe care a luat-o Adam a fost aceea, ca din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați” (Fac. 2, 17). Și iarăși zice: „Fiindcă nu am postit, am căzut din rai. Să postim dar, ca la el să ne întoarcem”. Și iarăși: „Cărora le-au căzut oasele în pustie? Au nu acelora ce căutau mâncare de carne?” Și în alt loc zice: „Bucatele cele grase și bucatele cele multe, neputând a le mistui stomacul, multe boli au adus în lume; iar postului și înfrânării pururea îi urmează sănătatea”. Și iarăși: „Evreii, până când se îndestulau cu mană, și cu apa cea din piatră, pe egipteni îi biruiau, prin mare călătoreau și nu erau în semințiile lor bolnavi (Ieș. 16, 3; Ps. 104, 36). Iar după ce și-au adus aminte de căldările cele cu cărnuri și s-au întors cu poftele la Egipt, au căzut din pământul făgăduinței” (Hexaimeron, Cuvântul 1, Despre Post).

Am adus aici puține mărturii pentru cei ce pricinuiesc motive de boli și pentru aceasta li se pare că ar avea dreptul să îngăduiască cuiva să piardă și să omoare pruncii, punând pricină boala. Boala, însă, o trimite Dumnezeu ca o pedeapsă pentru păcate (Num. 11, 33; Lev. 26, 16; Deut. 28, 15; Deut. 22, 59; II Regi 7, 14; Iov 33, 19-23; Ps. 105, 17-18; I Cor. 11, 30 etc).

Deci dacă vreo femeie este bolnavă, nu la ucidere de prunci să-și găsească scăpare de pedeapsa lui Dumnezeu. Ci, să se roage lui Dumnezeu cu umilință, cu post și cu durere în inimă, căci la El este puterea și îndurarea de vindecare a celor bolnavi. Rugăciunea, postul și înfrânarea întru curăție a celor căsătoriți și bolnavi, acestea sunt leacul lor, iar nu uciderea de prunci nevinovați.

Care sunt urmările cele mai mari ale avortului asupra trupului și sufletului? Femeile care fac avort se îmbolnăvesc deseori de boli grele, nevindecabile, îmbătrânesc înainte de vreme, suferă mai ales de nervi, nasc copii bolnavi și infirmi, nu se înțeleg cu bărbații lor, au mustrări de conștiință până la moarte, nu se pot împărtăși cu Sfintele Taine, după Canoane, până la moarte, sau cel puțin timp de zece ani, dacă se pocăiesc și primesc canonul rânduit de duhovnicii lor. Iar dacă nu, le așteaptă canonul cel veșnic în muncile iadului, de care să ne ferească pe toți Bunul nostru Mântuitor.

Ce trebuie să facă o mamă însărcinată, dacă soțul o silește la avort? Dar dacă este greu bolnavă și are mulți copii? Sfântul Apostol Pavel zice așa: Femeie, supuneți-vă bărbaților voștri, precum se cuvine, întru Domnul (Col. 3, 18). Aici trebuie să înțelegem că nu întru toate se cuvine femeii să se supună bărbatului, ci numai la cele ce se cuvin în Domnul. Poate bărbatul să o îndemne și la lucruri fără de lege, la furat, la beție, la ură, la ceartă, la desfrânare, la ucidere, la secte, la necredință etc. La acestea nu se cuvine a se supune bărbatului, măcar și moarte de ar răbda de la el. Că nu se cade a iubi și asculta pe bărbat mai mult decât legea lui Dumnezeu.

Iată ce zice Sfântul Nicodim Aghioritul la cuvintele de mai sus ale marelui Apostol Pavel: „O, cititorule, cum a zis Pavel să se supună femeile bărbaților lor? Cum se cuvine, intru Domnul! Adică la cele ce se cuvine și sunt legiuite și la cele după Dumnezeu. Căci de ar cere bărbații să-i asculte femeile lor la cele necuvioase și nelegiuite, la lucruri afară de fire și la necredință sau la călcarea poruncilor lui Dumnezeu, întru acestea, zic, nicidecum să nu se supună femeile și să facă voia lor cea rea. Pentru că atunci, împreună cu bărbații lor, se vor osândi în munca iadului” (Subînsemnare la Tâlcuirea Epistolei către Corinteni, de Fericitul Teofilact al Bulgariei, București, 1904).

Deci rămâne clar că femeia nu trebuie în nici un caz să se supună bărbatului ei, când acela o îndeamnă sau o silește la avort, adică la ucidere de prunci. Iar dacă femeia este bolnavă și din acest motiv vrea să-și piardă copiii, niciodată o pricină ca aceasta nu o va scăpa pe ea de osânda cea veșnică, de-și va ucide pruncii ei. Dimpotrivă, femeia creștină și credincioasă, mai înainte de naștere este datoare să se spovedească la duhovnicul ei, să se împărtășască cu Trupul și Sângere lui Hristos, chiar dacă are vreun canon de făcut și, astfel, să se pregătească de moarte. Tocmai de aceea Sfânta Biserică dă voie femeilor înainte de naștere să se împărtășască, chiar de ar fi oprite de mulți ani, căci Biserica lui Hristos are în vedere durerile nașterii și primejdiile morții pentru mamele care nasc.

O adevărată mamă creștină trebuie să fie gata întotdeauna de jertfă totală la naștere, adică de moarte. Prin durerile nașterii, femeia câștigă mântuirea sufletului ei, după cuvântul Sfântului Pavel, care zice: Dar se va mântui (femeia) prin naștere de fii, dacă stăruie cu deplină înțelepciune, în credință, în iubire și în sfințenie (I Tim. 2, 15). Durerile nașterii s-au dat de Dumnezeu femeii, ca un canon pentru greșeala ei cea dintâi, după cuvântul Domnului, Care zice: Înmulțind, voi înmulți necazurile tale și suspinul tău va fi întoarcerea ta și el te va stăpâni (Fac. 3, 16).

Așadar, să înțeleagă femeile cele înțelepte și credincioase și să primească canonul cel dat lor de Preabunul Dumnezeu cu toată bucuria și mulțumirea, că este spre iertarea păcatelor și spre mântuirea sufletelor lor. Iar dacă vreuna din ele va muri în chinurile nașterii, pe altarul jertfei, și va avea dreapta credință, aceea se va mântui, cum spune Sfântul Pavel, și cu mucenicii se va socoti. Căci Biserica lui Hristos nu acceptă nici un motiv pentru uciderea de copii, adică, sărăcie, primejdie, copii mulți, bărbați răi etc. Toți creștinii sunt datori să se jertfească până la moarte, acolo unde i-a rânduit Dumnezeu să trăiască.

Cleopa Ilie; Ne vorbește părintele Cleopa vol. 5