Blestemul beției – Sfântul Ioan Iacob Hozevitul

Este lucru știut că atracția duce la deprindere, iar deprinderea rea duce la patimă. Sfântul Apostol Pavel strigă: „Nu în ospețe și în beții… și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă, ci vă îmbrăcați în Domnul nostru Iisus Hristos și purtarea de grijă a trupului să nu o faceți spre poftă”.

Patima aceasta a beției este ținută la loc de cinste de către lumea răsfățată, care este străină de cuvântul lui Dumnezeu. Mulți o socotesc ca o voinicie și ca un lucru de fală. La o arătare, beția se înfățișează în chip de petrecere delicată și nevinovată, pentru aceasta lumea o împodobește cu numiri frumoase. Unii îi zic distracție cu cinste, alții chefuială, iar alții îi zic darul băuturii. Însă pe cât de gingașă îi este numirea, pe atât de sălbatică este lucrarea acestui nărav. El este vlăstarul lăcomiei pântecelui care stă pe lista celor șapte păcate de moarte. După socoteala Sfinților Părinți, beția este patima pântecelui, care vine din prea multă băutură a vinului și a celorlalte băuturi, este întrebuințarea băuturii peste măsură și fără cumpătare. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu întrebuințarea băuturii pricinuiește beția, ci necumpătarea, care este rădăcină la toate relele. Beția aduce tulburare la minte și la suflet, otrăvește și minează organismul omului, pricinuind tot felul de boli.

Sfântul Vasile cel Mare zice: „Întrebuințarea cu măsură a vinului este sănătate, iar abuzul (necumpătarea) este vătămare„. „Vinul veselește inima omului…” zice Sfântul Prooroc David la Psaltire, pe când „Beția este dușmănie cu Dumnezeu„, zice Sfântul Vasile cel Mare. Deci, oricât de frumos ar căuta s-o numească lumea, beția este un păcat de moarte, patimă înfricoșată și foarte greu de vindecat, care sporește mereu. Orice lucru care se face fără măsură este nepotrivit, însă necumpătarea la băutură este mai rea ca toate. Căci din asta vine distrugerea sănătății, întunecarea minții și îndobitocirea omului.

Cel care se îmbată nu este în stare să țină nici o taină, nu știe de rușine, se aprinde repede la desfrânare, produce greață și primejdie celor dimprejur. „Vai celor ce se scoală de dimineață și caută băutură” zice Sfântul Prooroc Isaia la cap. 5 vers 12.

lată cum zugrăvește Sfântul Ioan Gură de Aur pe omul ‘bețiv: „Dobitoacele cele necuvântătoare beau atâta cât le cere setea lor și niciodată nu se lasă biruite de poftă ca să bea mai mult decât le cere trebuința trupului lor, pe când omul cel cuvântător, care covârșește măsura la băutură, se face mai nesocotit și decât dobitoacele. Și mai rău este că pe această boală, cum este necumpătarea la vin și la alte băuturi, care aduce atâtea rele și atâtea primejdii, pe această boală zic (a beției) oamenii nu o socotesc că ar fi un nărav rău și plin de păcat„. Îi auzi pe unii că se laudă, zicând: „Noi bem destul de mult și cu toate acestea ne ținem tari ca fierul. Nu cunoaștem nici o vătămare din băutură!” Așa zic cei voinici, care au fire mai robustă. și cu adevărat că vătămarea băuturii nu se simte la toți îndată. Din asta mulți prind curaj la băutură și urmează cu chefurile fără frică. Dar tocmai în această părere stă primejdia cea mare. Căci omul, văzând că nu se îmbolnăvește din băutura cea multă, prinde curaj și face tot mai multă dezlegare (adică abuz, cum zice lumea).

Dar să fie știut că vătămarea (boala) din beție nu vine îndată, ci se furișează încet-încet, cum face pisica când pândește șoarecele. Materia arzătoare, care se varsă în trup prin băutură necumpătată, nu este altceva decât o otravă, care pipăie toate organele omului, ca să afle unde este partea mai slabă și acolo se cuibărește. O parte se urcă la creier (în chip de fum), alta intră în măduva oaselor, o altă parte rămâne în stomac, iar restul se împrăștie în toate vinele. Din asta vine uneori vătămarea ochilor, rănirea stomacului, oftica, damblaua, idropica și stricarea minții.

Dacă beția ar aduce numai vătămarea trupului, atunci primejdia n-ar fi chiar așa de mare. Căci trupul este stricăcios și trecător. Însă beția vatămă și sufletul, lipsindu-l de mântuire. Pentru că aruncă pe om în multe păcate grele. Beția îl aprinde pe om spre desfrânare, îl duce la jurăminte nesocotite, îl face grabnic mânios la ocară, la hule, la ucideri și chiar la lepădarea credinței.

Sfântul Vasile cel Mare spune că năravul beției este demon de la sine dorit, maica răutății, potrivnic virtuții, care pe cel curat îl face destrăbălat, pe cel bărbătos îl face fricos, beția nu cunoaște dreptate și leapădă cuviința. Sfântul Ioan Gură de Aur numește beția maica întristării, bucuria diavolului, care naște zeci de mii de rele, ea este nebunie de bună voie, trădarea cugetelor. Cel care se îmbată este mort însuflețit, demon de bună voie, bolnav care nu are crezare, cădere fără răspuns și sluțenie de obște a neamului omenesc.

Acestea sunt numirile cu care împodobesc sfinții pe cei bețivi. Iar Apostolul Pavel, în cartea cea dintâi către Corinteni (cap. 6, vers. 9-10) scrie mai înfricoșat, căci zice: „Nu vă amăgiți, nici sodomenii, nici furii, nici iubitorii de argint, nici bețivii, nici bârfitorii, nici răpitorii nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu!” Apoi în cartea cea către Galateni (cap. 5, vers.10-20) mai scrie și acestea: „Faptele trupului se cunosc. Ele sunt: defăimarea, necurăția, închinarea la idoli, dușmănia, certurile, zavistia, mânia, dezbinările, smintelile, eresurile, ura, uciderile, beția, destrăbălarea (distracțiile necuviincioase) și altele asemenea acestora… Cei ce fac unele ca acestea, nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu!”

Vedeți, fraților și vă înfricoșați de cuvintele apostolești. Să nu mai zică cineva că beția este o distracție nevinovată, căci ea poartă sămânța desfrâului și a pierzării sufletești. Dacă deschidem Sânta Scriptură, vedem îndată două pilde înfricoșate care dovedesc că înșiși robii cei aleși ai lui Dumnezeu sunt în stare să facă lucruri necuviincioase și fărădelegi, atunci când se îmbată. Noe și cu Lot erau bărbați sfinți și drepți, după cum mărturisește însuși cuvântul lui Dumnezeu. Pe Noe l-a păzit Dumnezeu de potop, ajungând al doilea tată al neamului omenesc, iar pe Lot l-a păzit de arderea Sodomei. Dar când s-au îmbătat, au căzut în nesimțire și s-au batjocorit. Cu toate acestea, faptele lor sunt vrednice de iertare, căci numai o singură dată s-au îmbătat (Lot de două ori) și anume prin neștiință. Noe nu cunoștea tăria vinului, căci atunci prima dată a sădit vie. Iar Lot a fost amăgit la băutură de către fetele sale. Cel care păcătuiește din neștiință dobândește mai ușor iertare. Dacă bețivii n-ar cunoaște vătămarea băuturii și n-ar ști că este păcat de moarte lăcomia băuturii, atunci ar fi vrednici de iertare. Însă fiecare cunoaște prea bine urmările beției și aude mereu cuvântul Apostolului, care strigă: „Nu vă îmbătați de vin, în care este desfrânarea!” (Efes, 5, 18). Iar la Sfânta Evanghelie Domnul zice către toți: „Luați aminte de sinea voastră, ca nu cândva să se îngreuneze inimile voastre cu mâncarea și beția!” (Luca, 21, 34).

Trebuie să amintim și aceasta, că tot păcătosul poate să-și ascundă păcatul său. Așa, zavisnicul își ascunde zavistia, vicleanul își ascunde vicleșugul, cel mândru își ascunde mândria, la fel și pomenitorul de rău, însă bețivul se vădește ori de câte ori se îmbată. Pentru aceasta și sminteala este mai mare la oamenii care se robesc de băutură. În țara aceasta mai ales, unde necredincioșii nu prea folosesc vinul și rachiul, se face mai mare sminteală, când se îmbată creștinii. Căci văzând păgânii cum se îmbată creștinii, se smintesc și hulesc credința Domnului nostru Iisus Hristos.

Căci iată ce zic păgânii: După cum este viața creștinilor așa este credința lor! Aceasta este hulă înfricoșată împotriva adevărului sfânt care se cuprinde în credința noastră. Aici se adeveresc cuvintele Apostolului, care răsună în cartea către Romani: „Numele lui Dumnezeu pentru voi se hulește între neamuri!” Să mai fie știut și aceasta, că otrava care se adună în trup din multa băutură, nu stă degeaba nici o clipă. Ea lucrează pe nesimțite ca și viermii în lemn. Ea atacă organele cele mai gingașe ale trupului, mai ales plămânii, stomacul, ficatul și creierii. Dar omul nu pricepe aceasta decât atunci când îl ruinează desăvârșit. Viermele băuturii lucrează mocnit, însă merge în plin spre distrugere. Pot să treacă 5, uneori 10 și chiar 20 de ani până când se ivește boala. Însă boala nu vine singură, ci vine mai totdeauna însoțită de alte două sau trei boli grele. Atunci nu mai este vindecare, căci toți doctorii spun că bolile care se ivesc din alte pricini, se pot vindeca prin leacuri sau prin operații, însă cele care se ivesc din beție, nu mai au sfârșit decât la moarte.

Bunul Dumnezeu să ne ajute la toți. Amin. Al frățiilor voastre smerit rugător, Ieroschimonahul Ioan Iacob, Schitul „Sf Ana”, Hozeva, 1958.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul; Hrană duhovnicească