Se povestește despre vestitul stareț Nichita de la Valaam (+1907) că se temea mult de moartea năprasnică și se ruga mereu lui Dumnezeu ca înainte de moarte să îi trimită boală cât mai grea și îndelungată, așa încât, după spusele lui, „prin răbdarea bolii să Îl plec măcar puțin spre milostivire pe Dreptul Judecător, Care dacă vrea îmi poate socoti aceasta în locul faptelor bune, pe care nu le am„. Un altul, zăcând pe patul de moarte, își mângâia prietenii zicând: „Nouă luni de zile m-am chinuit ca să vin în această lume: oare sunt mult nouă luni de chin ca să ies din ea?”
Și, cu adevărat, boala înainte de moarte are o mare însemnătate. Ea le-a adus multor păcătoși veșnica mântuire. Mii de păcătoși au luat cunoștință de Dumnezeu și de sufletul lor de-abia în vremea bolii dinainte de moarte. Și luând cunoștință de aceste două mari realități, pe care le uitaseră toată viața, s-au pocăit cu amar, și-au plâns viața cheltuită nebunește, s-au împărtășit; și astfel, curățiți prin lacrimile lor și prin sângele lui Hristos, s-au învrednicit să intre în luminatele curți cerești. Este limpede, așadar, că boala înainte de moarte vine din milostivirea lui Dumnezeu. Nu face nimic dacă rudele și prietenii noștri se chinuie în jurul nostru în vremea bolii noastre dinainte de moarte. Lucrul acesta e tot spre binele lor. Prin această slujbă, ei Îl îndatorează pe Făcătorul oamenilor, Care le va plăti însutit.
Sfântul Nicolae Velimirovici; Adevărul și bunătatea