Dacă vezi că cineva devine bogat fără s-o merite, nu-l ferici, nu-l invidia, nu te îndoi de sfânta pronie, nu crede că în lumea aceasta se petrece ceva întâmplător şi fără scop. Adu-ţi aminte de parabola bogatului şi a lui Lazăr. Bogatul ajunsese pe crestele bogăției şi desfătărilor, şi totodată era sever şi lipsit de omenie, mai sălbatic chiar decât câinii. Câinilor le era milă de Lazăr şi-i lingeau rănile care-i acopereau trupul, pe când bogatul nici firimiturile de la masa lui nu le dădea săracului. Bogatul avea mai mult decât îi trebuia. Lazăr nu le avea nici pe cele neapărat necesare, nici măcar hrana zilnică. Şi deși lupta încontinuu cu foamea şi cu boala, nu s-a mâniat, nu L-a hulit pe Dumnezeu, n-a cârtit împotriva sfintei pronii.
Nu este așadar nejustificat ca, în vreme ce ești ferit de asemenea nenorociri, să-L hulești pe Dumnezeu, când alți oameni, care sunt aspru încercați de diferite chinuri, Îl slăvesc pe Domnul neîncetat? La urma urmei, cel care suferă, chiar dacă mai rostește câte-o vorbă rea în durerea lui, este vrednic de iertare. Însă cel care, fără să sufere, Îl hulește pe Dumnezeu şi-şi pierde sufletul, ce iertare mai așteaptă?
Din ce motiv, omule, bogăția ţi se pare lucru important? Neîndoielnic pentru că-ţi plac ospețele scumpe, pentru că simți mulțumire când alții te admiră şi te invidiază, pentru că poți cu banii tăi să le faci rău dușmanilor şi, în fine, pentru că toți se tem de tine datorită puterii pe care ţi-o dă bogăția. Da, din aceste patru motive alergi după bani, pentru plăcere, desfrâu, răzbunare şi frică. Alt motiv nu există. Căci, de obicei, bogăția nu-l face pe om nici mai înțelept, nici mai cuminte, nici mai bun sau de oameni iubitor. Bogăția nu ne poate sădi în suflet nici o virtute. Ci dimpotrivă, dacă află acolo unele virtuți, le dezrădăcinează, ca să sădească în noi răutățile corespunzătoare.
Ţi se pare, așadar, că bogăția este vrednică de râvnit şi de dorit deoarece cultivă în sufletele noastre cele mai mari slăbiciuni, deoarece preschimbă mânia în faptă, deoarece umflă baloanele de săpun ale slavei deșarte, deoarece trezește în noi mândria? Tocmai din aceste motive trebuie să te ferești de ea, neîntorcându-ți nici măcar capul ca s-o privești. Altfel, va trimite să sălășluiască în inima ta câteva fiare sălbatice şi înfricoșătoare, care vor deveni pricină de pierdere a oricărei cinstiri. Şi înfățișându-ți necinstirea ca pe cinstire, va reuși să te înșele, precum desfrânatele urâte, care își înfrumusețează fața spoindu-se cu rujuri şi vopsele şi îi înșeală pe bărbați.
Așadar tu, bogatule, nu te amăgi de lingușirile şi zâmbetele celorlalți. Ei se poartă așa fie de teamă, fie din interes personal. Dacă ai putea să cercetezi adâncurile inimilor celor care te lingușesc, ai vedea că în lăuntrul lor te osândesc, te înjură, te urăsc mai mult chiar şi decât cei mai răi dușmani ai tăi. Şi dacă vreodată situația se va schimba, dacă-ţi vei pierde bogăția, atunci măștile vor cădea. Atunci se va întâmpla ca şi cu desfrânatele, când se demachiază. Atunci vei vedea limpede fețele acelora care mai înainte te lingușeau. Atunci vei înțelege că simțeau pentru tine nu prețuire ci nesocotire, nu admirație ci invidie, nu iubire ci ură.
Așa cum omul este zadarnic, trecător şi muritor, la fel este şi bogăția. Sau poate că bogăția este şi mai zadarnică. Căci de multe ori nu moare odată cu omul, ci piere înaintea lui. Fiecare din voi cunoaște exemplele atâtor şi atâtor bogați care au ajuns în sărăcie. Aceștia continuă să trăiască, dar averea lor a pierit. Şi măcar de-ar fi pierit numai averea, fiindcă de obicei îl duce la pieire şi pe deținătorul ei. N-ar greși cineva dacă ar numi bogăția slujitor nerecunoscător, slujitor ucigaș, care-l omoară pe stăpânul său.
Acestea le spun şi nu voi înceta a le spune, chiar dacă mulți mă vor acuza. „Mereu ai ceva cu bogații”, se revoltă ei. Într-adevăr, însă nu cu toți, ci doar cu aceia care-şi întrebuințează rău bogățiile. Nu lovesc în bogat, ci în cel care răpește bunurile celorlalți. Unul este bogatul, altul răpitorul. Să deosebim lucrurile, ca să nu se creeze tulburare sau rea-înțelegere. Ești bogat? Nu te împiedic. Răpești? Sunt scârbit de tine. Ai moșiile tale? Să te folosești de ele. Le iei pe-ale altora? Nu pot să tac. Vrei să mă ucizi cu pietre? Sunt gata să-mi vărs şi sângele, e de-ajuns să te opresc de la păcat. Nu-mi pasă că mă voi face urât, nu mă sperii de discuții aprinse. Un singur lucru mă interesează, sporirea celor care mă ascultă.
Şi săracii şi bogații sunt fiii mei. Cine vrea, să arunce cu pietre în mine. Cine vrea, să mă urască. Cine vrea, să-mi plănuiască moartea. Uneltirile asupra vieții mele sunt pentru mine munți de cununi, rănile sunt pentru mine decorații. Nu mi-e teamă de uneltiri. Dacă nimeni nu găsește vreun păcat pentru care să mă cerceteze, războiască-mă lumea întreagă.
Așadar bogăția este un trădător, trădător şi fugar şi ucigaș. Atunci când nu te aștepți îți scapă şi te părăsește şi te distruge. Vrei s-o ţii cu adevărat lângă tine? N-o ascunde, ci împarte-o săracilor. Bogăția este fiară. Dacă e ținută aproape, pleacă. Dacă este risipită, rămâne. Risipește-o ca să rămână. N-o ține la tine, ca să nu-ţi scape.
„Unde este bogăția voastră?” i-aş întreba pe cei care au avut-o şi au pierdut-o. Şi i-aş întreba nu pentru a-i batjocori – să nu fie! – nici pentru a scormoni rănile, ci ca să fac din naufragiul lor liman al mântuirii voastre. Pentru a vă da seama că cei care astăzi sunt bogați, mâine vor ajunge săraci. De aceea de multe ori am râs, când am citit testamente care scriau: „Cutare să aibă stăpânire peste ogoare sau peste casă, însă altul să se folosească de acestea”. Dar toți avem doar foloasele, nimeni nu este stăpân pe ceva. Chiar şi dacă am rămâne bogați în toată perioada vieții noastre, când vom muri, fie că vrem sau nu, vom încredința bogăția noastră altora. Goi vom pleca în viața de dincolo, după ce pentru câțiva ani am fost doar cheltuitori, nu şi stăpâni ai bogățiilor.
Știți cine sunt cu adevărat stăpâni peste bogății? Cei care nesocotesc foloasele lor şi batjocoresc desfătările. Cei care-şi risipesc banii şi-i împart săracilor, îi cheltuiesc cu înțelepciune şi pleacă din lumea aceasta cu adevărat bogați, bogați în fapte bune şi în iubirea şi harul lui Dumnezeu.
Dar de ce consideri bogăția vrednică de râvnit? De ce-i fericești pe cei care au bani mulți? Care este diferența dintre bogat şi sărac? Nu sunt amândoi oameni? Îţi voi dovedi că unul are nevoie de altul, astfel încât nici bogatul nu poate trăi fără sărac, nici săracul fără bogat. Dumnezeu a iconomisit cu înțelepciune această dependență a unuia de altul, ca să există iubire şi sprijin reciproc, comuniune socială şi bună rânduială. Şi trebuie să subliniez aici că bogații au mai mare nevoie de săraci decât săracii de bogați. Şi pentru a pricepe asta, îţi voi da un exemplu: Să presupunem că am construi două cetăți, şi prin lege am stabili ca într-una să locuiască doar bogații, iar în cealaltă doar săracii. Dacă în cetatea bogaților nu există nici un sărac şi în cetatea săracilor nici un bogat, să vedem care dintre ele va fi mai bine administrată.
Așadar în cetatea bogaților nu vor exista nici meșteri, nici zidari, nici tâmplari, nici cizmari, nici brutari, nici agricultori, nici fierari, etc. Căci ce bogat se va apuca să practice vreuna din aceste meserii, de vreme ce şi cei care le practică, după ce se îmbogățesc le părăsesc? Dar în felul acesta cum va putea fi întreținută cetatea? Nu există altă soluție decât să se desființeze legea pe care am stabilit-o la început, şi să fie chemați meșterii, pentru a se ocupa de nevoile practice.
Să mergem acum şi în cetatea săracilor. Dacă, după cum am stabilit, nu are nici un locuitor bogat şi nici o bogăție, nici aur, nici argint, nici pietre prețioase, nici purpură, nici veșminte cusute-n fir de aur, ce părere ai? În asemenea condiții, va fi grea viața în cetate? Deloc. Deoarece, dacă trebuie să se construiască case sau se să prelucreze fierul sau să se țeasă haine, nu e nevoie de aur, argint şi mărgăritare, ci de meșteri şi mână de lucru. Şi dacă trebuie să săpăm şi să cultivăm pământul, de ce avem nevoie, de bogați ori de săraci? Negreșit de săraci. Unde vom avea deci nevoie de bogați? Doar dacă ne hotărâm să dărâmăm cetatea.
Bogații sunt nefolositori, da, nefolositori, în afară de cei care sunt milostivi şi iubitori de oameni. Dar, din păcate, putini bogați, foarte putini se disting prin iubirea lor de oameni. Cei mai mulți sunt afundați în egoism, în neîndurare, în păcat. De aceea să nu-i invidiezi. Tu să te gândești la Petru şi la Pavel, să te gândești la Ioan şi la Ilie, să te gândești la Însuși Hristos, care n-avea unde să-şi plece capul. Urmează sărăcia Aceluia şi a sfinților Lui, care erau lipsiți de bunuri materiale, dar care aveau o negrăită bogăție duhovnicească. Să-ţi aduci aminte mereu şi de spusele Domnului, care ne-a încredințat că e foarte greu ca bogatul să se mântuiască: „Cei ce au bogății, cât de greu vor intra ei în împărăția lui Dumnezeu! Că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăția lui Dumnezeu!” (Luca 18, 24-25). Alături de această predică dumnezeiască pune, dacă vrei, tot aurul pământului, şi vei vedea că nu poate cumpăni vătămarea pe care ţi-o provoacă deținerea lui. Adică, chiar dacă ai avea pământurile şi mările tale, țările şi orașele lumii, dacă ar lucra pentru tine toată omenirea, dacă izvoarele ar țâșni aur în loc de apă, şi atunci aş spune că nu valorezi nici trei bănuți, de vreme ce ai pierdut împărăția cerurilor.
Spune-mi, dacă împăratul te-ar invita la palat şi te-ar pune să stai lângă tronul său şi ţi-ar spune cuvinte care îţi fac cinste în fața tuturor curtenilor şi te-ar așeza la masa lui ca să guști din mâncărurile împărătești, nu te-ai considera pe tine cel mai fericit om? Așadar acum, când e vorba să urci la împărăția cerurilor şi să stai alături de Împăratul universului şi să strălucești precum îngerii şi să participi la slava dumnezeiască cea nespusă, șopăiești să nesocotești banii, pe când ar trebui să plutești de bucurie, chiar dacă ar trebui să-ţi jertfești şi viața pentru aceasta? Pentru a primi un rang public provizoriu, care-ţi va da prilejul să furi, folosești orice mijloace, bune şi rele. Iar acum, când în fața ta se află împărăția veșnică a cerurilor, pe care nimeni n-o va putea distruge, nesocotești asta şi stai cu gura căscată în fața banilor?
Vai, cât de mare este nesimțirea noastră! Ne dorim bunătăți trecătoare şi suntem atașați de lucrurile pământești! Nu ne dăm seama de viclenia diavolului, care ni le dă pe cele mici şi ni le ia pe cele mari. Ne oferă noroi şi ne răpește cerul. Ne târăște în umbră şi ne depărtează de lumină. Ne atrage în amăgire şi ne ascunde adevărul. Ne înșeală cu visuri – căci vis este bogăția lumii acesteia – şi ne arată, când sosește ceasul morții noastre, mai săraci decât ultimul sărac. Fiindcă atunci omul nu ia nimic cu el, în afară de virtuțile şi de faptele sale bune.
Să nu credem, așadar, că bogăția este de mare preț. De mare preț nu este să dobândească cineva bani, ci frică de Dumnezeu. Un om drept, care pentru virtutea lui are mare îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă ar fi cel mai sărac dintre toți, poate înfrunta orice necaz. În împrejurări în care banii sunt nefolositori, un sfânt le izbutește pe cele neizbutite, e de-ajuns numai să-şi ridice mâinile spre cer şi să ceară intervenția lui Dumnezeu. Vă aduc aminte de o întâmplare caracteristică referitoare la asta, scrisă în Faptele Apostolilor:
Apostolii Petru şi Ioan mergeau într-o zi împreună la templu. Era ora trei după-amiază, ceasul rugăciunii. În fața porții templului, zisă Cea Frumoasă, era adus un bărbat olog şi lăsat acolo în fiecare zi ca să ceară milostenie. Așadar acesta, îndată ce i-a văzut pe Petru şi pe Ioan pregătindu-se să intre în templu, le-a cerut milostenie. Petru i-a spus: „Uită-te la noi!”. Ologul i-a privit cu luare-aminte, așteptând să primească ceva de la ei. Dar Petru a zis: „Argint şi aur nu am; dar ce am, aceea îţi dau: În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, ridică-te şi umblă!”. Şi apucându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat. Atunci acela, dintr-o săritură, a stat în picioare şi a început să meargă. Apoi a intrat în templu împreună cu Apostolii, slăvindu-L pe Dumnezeu (Fapte 3, 1-8).
„Argint şi aur nu am”, a spus Petru. Ce cuvinte sunt mai cuvioase ca acestea? Câtă măreție şi câtă bogăție ascund în ele! Alții se laudă cu bani şi avuții, zicând cu mândrie: „Am atâția şi atâția talanți de aur, atâtea hectare de pământ, atâtea case, atâtea animale”. Petru, neavând absolut nimic, nu numai că nu este întristat de sărăcie, dar se şi împodobește cu ea. Astfel, fără să ai nimic, poți să le dobândești pe toate; şi avându-le pe toate, poți să nu ai nimic. Căci cel ce consideră că bogăția sa este a tuturor, nu numai a lui, şi o împarte cu ceilalți, deține şi averea străină, căci va lua de la toți cele de trebuință. Pe când cel care se consideră pe sine stăpân peste lucrurile pe care le are şi nu dă nimănui nimic, nu numai că nu va lua câtuși de puțin de la ceilalți, dar nici peste ale sale nu este stăpân, de vreme ce acestea în cele din urmă nu-i aparțin lui, ci tâlharilor şi datornicilor şi moștenitorilor.
Cheltuiește-ți, așadar, banii, ca să rămână mereu ai tăi. Așa cum cel care este cercetat de conștiința sa din cauza săvârșirii fărădelegilor este chinuit, asemenea şi cel care are conștiința curată, chiar dacă s-ar îmbrăca în zdrențe sau s-ar lupta cu foamea, este mai voios decât cei care trăiesc în ospețe.
Banii îi ai ca să te ușurezi de sărăcie, nu ca să te târguiești cu sărăcia. Tu, însă, împrumutându-i bani cu dobândă săracului, care este semenul tău, îi pregătești o şi mai mare nenorocire. Fă acest schimb, nu te împiedic, dar pentru împărăția cerurilor. Ca răsplată a ajutorului pe care îl oferi nu lua dobândă, ci viață veșnică. De ce devii neînțelept şi pierzi ceva atât de mare pentru câțiva bani, care pier? De ce-L lași pe Dumnezeu şi urmărești câștig material? De ce te faci că nu-L vezi pe Domnul cel bogat şi alergi după omul sărac? Domnul îţi va răsplăti fiecare binefacere pe care o săvârșești, pe când omul se supără atunci când îţi înapoiază ceea ce i-ai împrumutat. Acesta cu greu îţi dă chiar şi o sutime din datorie, pe când Acela te răsplătește însutit şi pe deasupra îţi dăruiește şi nemurirea. Omul îţi întoarce datoria cu cârteli şi înjurături, pe când Acela îţi răsplătește faptele bune cu laude şi vorbe bune. Omul simte față de tine ură, pe când Acela îţi pregătește cu iubire cununi de slavă. Omul îţi dă fără tragere de inimă ceea ce-ţi datorează în viața aceasta, pe când Acela îţi dă cu bunăvoință şi în viața de acum şi în cea de dincolo bunătăți pe care nu ţi le datorează.
Ce poate fi mai neînțelept, așadar, decât să nu știi cum să dobândești cel mai mare câștig? Căci banii trebuie să-i dobândească cineva ca un stăpân adevărat, şi nu ca un rob al lor. Nimeni nu este mai lipsit de minte decât robul banilor. Crede că are putere peste ei, în vreme ce ei au putere peste el. Pe când în realitate s-a înrobit pe sine, este mulțumit ca şi când ar fi stăpân. În vreme ce vede un câine turbat aruncându-se asupra sufletului său, în loc să-l lege şi să-l istovească de foame, îi dă din ce în ce mai multă hrană, ca să devină şi mai înfricoșător şi să-l atace cu şi mai multă furie.
Să nu crezi că, dobândind multe, vei dobândi şi adevărata plăcere. Plăcere şi bucurie şi pace ai atunci când nu vrei să te îmbogățești. Dacă alergi după bogăție, atunci nu vei înceta să te chinui. Căci dorința de îmbogățire nu poate fi potolită. Cu cât străbați un drum mai lung, cu atât mai mult te îndepărtezi de scopul tău final. Cu cât îţi dorești mai mulți bani, cu atât vei fi mai neliniștit.
Săracul nu-şi dorește atât de mult cele necesare, pe cât dorește bogatul pe cele de prisos. Săracul nu are atâta îndemânare în munca cinstită, cum are bogatul în înșelăciune şi în câștigul nelegiuit. Așadar, de vreme ce şi vrea şi poate face orice vrea, e evident că va cere din ce în ce mai mult.
Dumnezeu te-a îmbogățit ca să-i ajuți pe cei care sunt în nevoi, pentru a-ţi fi iertate păcatele prin iubirea ta de oameni. Nu ţi-a dat bani ca să-i păstrezi şi să-i cheltuiești fără rost, ci ca să-i împarți şi în felul acesta să te mântuiești. Din această pricină a făcut şi bogăția nesigură, provizorie, nestatornică, ca să micșoreze pofta ta nebună pentru bani. Așadar dacă acum, când păstrarea bogăției este nesigură, dar şi plină de primejdii, uneltiri şi temeri, o dorești cu atâta turbare, câte crime ai fi făcut fără șovăială, dacă ai fi avut încredințarea că o poți păstra!
Spune-mi, cine era mai sărac decât proorocul Ilie? Și totuși, aflat într-o asemenea sărăcie, era mai presus şi mai fericit decât toți bogații. Căci inima lui bogată considera că toți banii din lume nu valorează nimic, dacă sunt comparați cu trăirea aproape de Dumnezeu. Dacă ar fi considerat importante lucrurile lumii acesteia n-ar fi avut doar o singură haină de păr. Însă atât de mult nesocotea orice lucru material, considerându-l zadarnic, încât şi aurul îl vedea ca pe noroi. Şi iată, bogatul rege Ahab asculta cu uimire cuvintele dumnezeiești ale proorocului sărac. Atât de superioară, atât de strălucitoare, atât de prețioasă față de purpura regească era haina de păr și peștera în care locuia proorocul Ilie față de palatul regelui. Din această cauză, când s-a suit în carul de foc la cer, nimic altceva nu i-a lăsat ucenicului Elisei, decât această haină de păr. „Cu aceasta” i-a spus, „am luptat împotriva diavolului. Ia-o şi tu, deci, şi fă la fel. Căci lepădarea de cele lumești este armă tare, de nebiruit”. Iar Elisei a primit haina de păr ca pe cea mai mare moștenire. Într-adevăr, valora mai mult decât tot aurul pământului. Cu acea haină de păr a devenit un Ilie îndoit, prooroc şi făcător de minuni.
Știu cât îl fericiți pe dreptul Elisei. Fiecare dintre voi ar vrea să fie în locul lui. Ce veți face însă, când vă voi dovedi că fiecare dintre noi am primit altceva, incomparabil mai de preț decât ceea ce a primit acela? Adică Ilie, suindu-se la ceruri, i-a lăsat ucenicului său haina de păr. Dar Fiul lui Dumnezeu, suindu-se la ceruri, ne-a lăsat nouă Trupul Său.
Așadar când pierdem bogății şi bani, să nu ne tulburăm, ci să zicem: „Slăvit să fie Dumnezeu”, și vom afla bogăție mult mai mare. Cât ne folosim din aceste cuvinte nu ne-am folosi nici dacă am cheltui tot ce avem pe binefaceri, nici dacă am umbla peste tot căutând săraci pentru a-i ajuta, nici dacă ne-am risipi banii pentru a oferi mâncare celor înfometați. Din această pricină nu-l admir atât de mult pe Iov pentru că-şi ținea casa deschisă celor aflați în nevoi, ci pentru faptul că a îndurat pierderea bunurilor sale mulţumindu-I şi slăvindu-L pe Dumnezeu. Cel care poate, atunci când este încercat de necaz, să spună sincer şi fără cârteală ceea ce a spus Iov, „Domnul a dat, Domnul a luat” (Iov 1, 21), fie doar din pricina asta va fi arătat drept împreună cu Iov şi va sta în slavă alături de Avraam. Când diavolul îți înșfacă bogăția prin orice mijloc şi tu Îl slăvești pe Domnul, îl rânești îndoit pe vrăjmaș, pe de o parte pentru că nu ţi-a părut rău pentru cele pe care le-ai pierdut, şi pe de altă parte pentru că primești chiar şi necazul mulțumindu-I lui Dumnezeu. Diavolul, dacă vede că te-ai necăjit din cauza pierderii banilor şi că te ridici împotriva lui Dumnezeu, atunci nu va înceta să-ţi provoace ispite asemănătoare. Însă dacă vede că întâmpini chiar şi cea mai mare nenorocire cu răbdarea lui Iov, va înceta să te mai războiască, ca să nu-ţi aducă, fără să vrea, cununi mai strălucitoare. Chiar Iov, datorită atitudinii sale plăcute lui Dumnezeu, a primit înapoi îndoit cele pe care le pierduse. Tu, însă, nu vei primi îndoit sau întreit, ci însutit le vei primi pe toate, dacă rabzi cu vitejie duhovnicească nenorocirile care ţi se întâmplă şi, mai important, vei moșteni viața veșnică, de care doresc să ne bucurăm cu toții, cu harul Domnului.
Sfântul Ioan Gură de Aur; Problemele vieții