sâm. mai 8th, 2021

Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Căderea Luceafărului și a îngerilor lui

Luceafărul s-a numit astfel din pricina strălucirii sale. Însă a devenit întunecat atunci când, împreună cu îngerii săi, a căzut de la Dumnezeu din cauza mândriei. Aceasta este prima pedeapsă ce i s-a dat Luceafărului apostat și demonilor săi pentru păcatul săvârșit. Prin îndepărtarea lor de Dumnezeu au devenit pricinuitori ai răutății pe care au transmis-o apoi și omului.

Marele Atanasie și alți Părinți găsesc o închipuire a căderii lui satan în cele spuse despre trufia împăratului Babilonului: „Cum a căzut din Cer Luceafărul cel ce dimineața răsare? Și tu ai zis în cugetul tău: în cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului pune-voi scaunul meu și voi fi asemenea Celui Preaînalt.” (Isaia 14, 12-13)

Este foarte folositor să cercetăm cu acrivie care era starea demonilor înainte de a păcătui și ce chip au primit după păcat. Îngerii sunt primele creaturi ale lui Dumnezeu. El le-a înzestrat cu toate harismele firii lor imateriale. Aveau posibilitatea să primească darurile suprafirești ale Harului dumnezeiesc. Aveau o frumusețe nespusă și o mare putere. Erau împodobiți cu toate bunătățile și cu toate virtuțile pentru a fi întotdeauna fericiți. Cu ce recunoștință au răsplătit Ziditorului lor o parte din ei care s-au răzvrătit și nu s-au mai supus lui Dumnezeu? Au folosit libertatea voinței, pe care le-a dat-o Dumnezeu, împotriva voinței dumnezeiești.

Preabunul Dumnezeu, văzând nemulțumirea aceasta și nesupunerea demonilor, i-a surpat pe toți în adânc: „Iar pe îngerii care nu și-au păzit vrednicia, ci au părăsit locașul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanțuri veșnice, spre judecata zilei celei mari.” (Iuda 1, 6)

Diavolul nu a fost creat din fire viclean, ci era bun și nu avea nici o răutate primită de la Ziditor, dar fiindcă nu a primit luminarea și cinstea pe care Dumnezeu i le-a dat în dar, în urma unei libere alegeri, starea lui firească s-a schimbat într-una împotriva firii.

Luceafărul s-a semețit împotriva lui Dumnezeu, s-a răzvătit împotriva Celui care l-a creat și a atras în cădere și pe îngerii care i se supuneau. S-a îndepărtat de bine și a sfârșit în răutate. Binele este lumina duhovnicească, pe când răutatea este întuneric duhovnicesc. Astfel diavolul, deși a fost creat de Ziditor ca lumină, el a devenit întuneric prin propria sa voință. Iar acea mulțime nesfârșită a îngerilor care i se supuneau s-a despărțit împreună cu el de Bunul Dumnezeu și l-a urmat în căderea lui.

Orice răutate, precum și toate patimile necurate, sunt născocite de demoni. Li s-a îngăduit, desigur, să-l ispitească pe om, dar nu au putere să-l silească. De om depinde dacă va primi atacul sau nu. De aceea, focul nestins și iadul veșnic au fost pregătite pentru diavol, pentru demonii săi și pentru toți cei care îl urmează. (Matei 25, 31)

Căteva concluzii pe care trebuie să le tragem din acestea și ce putem învăța noi oamenii:

a) Cât de mare răutate este să păcătuiască cineva de moarte înaintea lui Dumnezeu! Această pedeapsă a demonilor a avut ca urmare pierderea harismelor celor mai presus de fire, precum și neputința de a se mai elibera vreodată de această pedeapsă și osândă a lor. Iar aceasta fiindcă, așa cum spune Sfântul Ioan Damaschin, „ceea ce este pentru oameni moartea, întocmai același lucru este pentru îngeri căderea. Căci după cădere nu mai există pentru ei pocăință, așa cum nici pentru oameni nu mai există pocăință după moarte.”

b) Sporirea în viața duhovnicească depinde de smerenia pe care am dobândit-o. Dumnezeu nu ne dă Harul Său dacă nu avem smerenie, căci dacă ne-ar da o oarecare harismă, am pătimi o mare pagubă din pricina slavei noastre deșarte.

c) Prihănirea de sine este o virtute necunoscută. Prihănirea de sine înseamnă că noi judecăm sinele nostru și îl socotim pământ și noroi. Aceasta zdrobește egoismul. Când te judeci pe tine însuți, te smerești și nu mai osândești pe nimeni.

d) Smerenia este cea mai importantă dintre virtuți, ne învață Starețul Efrem Filotheitul. După ce ai dobândit-o, vrăjmașul nu te mai poate lovi.
Ea se agonisește încet-încet, e nevoie de ani de zile pentru a putea fi dobândită cu desăvârșire, însă atunci când se va ajunge la ea nu mai este nevoie de strădanie, ci va lucra de la sine.

Marcel Karakalinul; Cugetări duhovnicești