Căile lui Dumnezeu sunt tot ceea ce se întâmplă în univers. Tot ceea ce are loc se datorează judecății și hotărârii lui Dumnezeu. Nimic nu este sau nu poate fi realizat în mod ascuns și independent de Dumnezeu. Una se întâmplă după voia lui Dumnezeu, alta prin îngăduința Lui. Totuși, toate lucrurile sunt realizate prin rânduiala și hotărârea lui Dumnezeu. Din acest motiv, căile lui Dumnezeu sunt adesea numite în Scriptură „judecata lui Dumnezeu”. Judecata lui Dumnezeu este întotdeauna dreaptă: Drept ești, Doamne, și drepte sunt judecățile Tale (Psalmul 118, 137).
Prin voia lui Dumnezeu au fost create lumea văzută și cea nevăzută. Și omul a fost creat și răscumpărat tot prin voia Lui. Toate evenimentele, publice și personale, au fost și sunt împlinite prin bunătatea, omnipotența și înțelepciunea lui Dumnezeu. Prin îngăduința lui Dumnezeu și prin voința creaturilor, a apărut răul cu toate consecințele sale. Prin îngăduința lui Dumnezeu și prin propria voință, îngerii și omul au căzut și L-au respins pe Dumnezeu. Tot prin voia dumnezeiască, oamenii au fost răscumpărați de Dumnezeul întrupat.
Prin îngăduința lui Dumnezeu și prin voința rea a îngerilor și a oamenilor căzuți, pământul a fost corupt de crimele și răutatea lor. Prin voința și judecata lui Dumnezeu, universul va fi și este pedepsit prin diferite suferințe și dezastre. Prin voința și judecata lui Dumnezeu, chinul veșnic în abisul de foc și întuneric al iadului se va abate asupra apostaților, dușmani ai lui Dumnezeu, loc pentru care s-au pregătit singuri.
Apostolul a privit cu o minte curată, cu o minte luminată de razele Adevărului sfânt, a privit la înălțimea inaccesibilă a judecăților lui Dumnezeu. Cu o frică sfântă, la vederea acelor judecăți, a strigat: O, adâncul bogăției și al înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecățile Lui și cât sunt de nepătrunse căile Lui! Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui? (Romani 11, 33-34).
Apostolul a exclamat aceasta în timp ce vorbea despre crima teribilă și respingerea benevolă a Răscumpărătorului de către evrei, respingere dureroasă care a culminat cu o atrocitate monstruoasă: uciderea Răscumpărătorului. Vorbind despre crima oamenilor, care depinde în mare măsură de voința lor liberă, apostolul se exprimă ca și cum crima ar fi fost comisă de Dumnezeu.
Dumnezeu i-a închis pe toți evreii în neascultare (cf. Romani 11, 32). Dumnezeu le-a dat duh de amorțire, ochi ca să nu vadă și urechi ca să nu audă până în ziua de azi (Romani 11, 8). Îngăduința lui Dumnezeu este tot o lucrare a lui Dumnezeu. Nelimitat în putere și autoritate, pare să Se limiteze pe Sine Însuși, fără să schimbe voința omului, fără să oprească faptele oamenilor care au intrat într-o rezistență încăpățânată, într-o opoziție feroce față de voința și lucrarea lui Dumnezeu.
Voința creaturilor, toate eforturile lor nu s-au putut opune dreptei atotputernice a Creatorului. Acest lucru nu era posibil, căci acestea sunt căile lui Dumnezeu. Înțelegerea lor este limitată, deoarece depășește mintea unor creaturi raționale. Studiul a ceea ce nu poate fi înțeles este o muncă zadarnică, lipsită de sens. Cercetarea judecăților lui Dumnezeu este interzisă de Dumnezeu, fiind o inițiativă inspirată de o aroganță oarbă, de o vedere falsă asupra subiectului, care duce la o eroare inevitabilă, la hulă și la distrugerea sufletului.
Este necesar, urmând exemplul Apostolului, să vedem și să contemplăm căile lui Dumnezeu cu ochiul credinței, cu ochiul rațiunii duhovnicești. Și, fără a ne permite judecăți nefaste bazate pe principii omenești, să ne cufundăm cu evlavie în frică sfântă, în întunericul duhovnicesc în care, în lumina orbitoare, Dumnezeu Se ascunde de privirea minții atât a oamenilor, cât și a îngerilor (Psalmul 17, 12).
Răul nu are esență, spuneau Părinții, el vine din neglijarea virtuții și dispare prin râvna noastră spre virtute. Răul, fiind o lipsă de bunătate, nu se poate referi decât la creaturi inteligibile limitate, în care bunătatea este și ea limitată. Lipsa nu-și are locul în infinit; Dumnezeu este infinit și bunătatea Sa este nesfârșită. Prin firea sa, infinitul nu este diminuat de niciun tip de scădere numerică din el și nici nu este mărit de vreo adunare de acest fel.
Nici răul, nici binele creaturilor nu are sau nu poate avea vreo influență asupra lui Dumnezeu sau asupra lucrărilor Sale. Căile lui Dumnezeu se află pe o înălțime inaccesibilă și inviolabilă; ele se plasează pe o înălțime independentă de acțiunile demonilor și ale oamenilor. Lucrarea lui Dumnezeu rămâne cu caracterul și semnificația ei proprie, în ciuda oricărei interferențe umane și demonice, unite în aparență într-o singură linie cu acțiunea lui Dumnezeu.
Un exemplu izbitor al acestui paradox este reprezentat de marele eveniment: pătimirea și moartea Dumnezeu-Omului Hristos. Pe de o parte, Dumnezeu întrupat a fost dispus să Se supună acestei suferințe și morți, conform voinței Sale atotputernice. Pe de altă parte, marii preoți iudei, conduși de propria lor voință, L-au supus pe Dumnezeu întrupat la cea mai umilitoare batjocură, la cel mai aspru chin și la o moarte rușinoasă. În răutatea oamenilor, demonii au participat ca și căpetenii ale răutății (Ioan 13, 2-27).
Aici, actul lui Dumnezeu era unit, în exterior, într-un singur act cu fapta omului și a demonului. Dar, în esență, acestea două se deosebeau printr-o distincție atotcuprinzătoare: Dar voi v-ați lepădat de Cel sfânt și drept și ați cerut să vă dăruiască un bărbat ucigaș. Iar pe Începătorul vieții L-ați omorât, pe Care însă Dumnezeu L-a înviat din morți și ai Cărui martori suntem noi. Și prin credința în numele Lui, pe acesta pe care îl vedeți și îl cunoașteți, l-a întărit numele lui Iisus și credința cea întru El i-a dat lui întregirea aceasta a trupului, înaintea voastră. Dar Dumnezeu a împlinit astfel cele ce vestise dinainte prin gura tuturor prorocilor, că Hristosul Său va pătimi (Faptele Apostolilor 3, 14-15, 18).
Aceeași idee a fost exprimată de toți apostolii în rugăciunea pe care au rostit-o atunci când au auzit vestea despre persecuția care se anunțase împotriva Bisericii din Ierusalim. Ei au spus în rugăciunea lor: Stăpâne, Dumnezeule, Tu, Care ai făcut cerul și pământul și marea și toate cele ce sunt în ele, Care prin Duhul Sfânt și prin gura părintelui nostru David, slujitorul Tău, ai zis: Pentru ce s-au întărâtat neamurile și popoarele au cugetat cele deșarte?
Ridicatu-s-au regii pământului și căpeteniile s-au adunat laolaltă împotriva Domnului și împotriva Unsului Lui, căci asupra Sfântului Tău Fiu Iisus, pe care Tu L-ai uns, s-au adunat laolaltă, cu adevărat, în cetatea aceasta, și Irod și Ponțiu Pilat cu păgânii și cu popoarele lui Israel. Ca să facă toate câte mâna Ta și sfatul Tău mai dinainte au rânduit să fie (Faptele Apostolilor 4, 24-28).
Căile și lucrările lui Dumnezeu își urmează propriul lor drum. Proiectele umane și demonice își urmează, de asemenea, propriul lor traseu. Crimele și atrocitățile nu încetează să fie crime și atrocități în raport cu cei care le fac, chiar dacă cei care comit răul cu rea intenție devin doar niște instrumente ale voinței lui Dumnezeu. Aceasta din urmă este o consecință a înțelepciunii neînchipuite a lui Dumnezeu, a puterii nelimitate a lui Dumnezeu, datorită căreia creaturile, acționând conform voinței lor libere, sunt totodată și neîncetat în puterea Creatorului, fără să o înțeleagă, și împlinesc voința Lui, chiar fără să o cunoască.
Căile lui Dumnezeu sunt prezente și active în mijlocul evenimentelor umane și demonice, ca cel mai subtil duh în mijlocul materiei, independent de materie, nefiind constrâns de materie, acționând asupra materiei și nefiind supus acțiunii materiei. Căile lui Dumnezeu sunt intervenția atotputernică a Lui în soarta universului, Singurul Care umple universul și tot ceea ce este dincolo de univers, nefiind închis în univers.
Lumea materială, care este supusă simțurilor noastre, nu Îl poate cuprinde pe Dumnezeu. Nici lumea duhovnicească, care nu este supusă simțurilor noastre. Lucrările sunt după voia lui Dumnezeu, și căile la fel. Atât oamenii cât și îngerii să tacă cu evlavie în fata planului divin!
În raport cu Dumnezeu, duhurile sunt oarecum tot materiale. Ele diferă de Dumnezeu atât prin esență, cât și prin proprietăți; diferă printr-o diferență imensă. Aceasta este legea pentru relația dintre infinit și tot ceea ce este finit și trecător. Oricât de mult s-ar diferenția obiectele finite între ele, oricât de mult ar crește sau ar scădea, diferența lor față de infinit nu se schimbă și nu se poate schimba niciodată; este întotdeauna egală, pentru că este întotdeauna infinită.
Sfântul Ignatie Briancianinov; Căile lui Dumnezeu și căile lumii