Cred că două sunt împrejurările în care este îngăduit să vorbim de rău pe cineva, și anume:
– când trebuie neapărat să ne sfătuim cu alții, care sunt încercați, cu privire la îndreptarea celui ce a greșit;
– precum și când este nevoie să-i preîntâmpinăm pe alții, care, din neștiință, se pot găsi în tovărășia unui om rău socotindu-l bun, în timp ce Apostolul poruncește să nu ne amestecăm cu unii ca aceștia (I Corinteni 5, 11 ), pentru a nu ne pune singuri lațuri asupra sufletului nostru.
Așa făcea și Apostolul însuși, precum vedem din ceea ce îi scrie lui Timotei: Alexandru arămarul mi-a făcut multe rele… Păzește-te și tu de el, câci s-a împotrivit foarte mult cuvântărilor noastre (2 Timotei 4, 14-15). Iar cine vorbește despre altul fără asemenea trebuință, doar pentru a-l da în vileag sau a-l ponegri, acela este clevetitor, chiar dacă spune adevărul.
De ce pedeapsă este vrednic cel care clevetește împotriva fratelui? Dar cel care îl ascultă? Amândoi sunt vrednici de afurisenie, fiindcă Scriptura spune: Pe cel ce clevetea într-ascuns pe vecinul său, pe acela l-am izgonit (Psalmi 100, 6 ).