O mare înșelare este a-ți privi numai faptele drepte, ascunzându-ți de tine însuți păcatele, și în aceste fapte drepte a privi numai la partea lor cea dinafară, fără a lua aminte la simțirile și așezările [dispozițiile] lăuntrice cu care acestea sunt săvârșite.
Așa a făcut fariseul când zicea: „postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig„, adică dădea săracilor și templului a zecea parte din veniturile sale, și a fost întunecat de părerea de sine. El nu și-a cercetat așa cum trebuie faptele și nu a mers în această lucrare pe calea dreaptă. „Eu„, zice, „am făcut cutare și cutare bine„. Dar câte prilejuri nu au fost în care nu a făcut binele pe care putea și era dator să-l facă, și câte prilejuri nu au fost în care a făcut răul în locul binelui? Lucrul acesta îl trece sub tăcere, încercând să-l ascundă atât de sine cât și de Dumnezeu. „Stai, fariseule„, ar fi trebuit să i se spună, „adu-ți aminte și de toate cele rele ale tale — și apoi, după ce vei fi pus de o parte amărâtul tău de bine, iar de cealaltă toată grămada răutăților tale, uită-te: ce-o să iasă? Și se poate ghici dinainte că de ai fi făcut așa, limba nu ți s-ar mai fi răsucit în gură ca să spui: nu sunt ca ceilalți oameni. Iar dacă mai apoi ai fi stat să judeci după conștiință — adică nu din slavă deșartă, nu din dorința de a plăcea oamenilor, nici ca să fii respectat și să nu-ți pierzi poziția, și nici pentru că așa s-au brodit lucrurile, în vreme ce inima ta nu avea tragere să facă binele — dacă ai fi stat, zic, să judeci după conștiință din ce imbolduri ai făcut și puținul tău bine de care vorbești, nu ți-ar mai fi rămas nimic afară de strigătul înspăimântat: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Nu a făcut aceasta fariseul, și a căzut în cursa părerii de sine, iar pentru îndreptățirea de sine a fost acoperit de Dumnezeu cu osândă.
Așadar, dacă vreți, fraților, să scăpați de primejdioasa înșelare de sine, luați învățătură pe dos de la fariseu: nefăcând ceea ce făcea el și făcând ceea ce el nu făcea. Când se va furișa vrăjmașul și va începe să trâmbițeze înainte-vă în inima voastră cum că nu sunteți ca ceilalți, că faceți cutare și cutare lucru bun, luați-vă pe voi înșivă și începeți să vă perindați prin toate răutățile voastre, spunându-vă: „Dar asta cine a făcut-o? Dar asta? Dar pe asta, cine? Și pe asta, cine?” Atunci se va trezi glasul deșteptător al conștiinței și va înăbuși șoapta aceasta tulbure a laudei de sine: „nu sunt ca ceilalți”!
Dacă inima va continua, totuși, să se îngâmfe prin înălțarea de sine, înfierați-o cu dojană cât se poate de aspră, zicându-vă: „chiar dacă a și fost făcut vreun lucru bun, prin gândurile tale rele l-ai stricat cu totul și l-ai spurcat ba prin slava deșartă, ba prin dorința de a plăcea oamenilor, ba prin așteptarea de a împușca din același foc și vreun câștig; iar dacă atunci când ai săvârșit aceste fapte nu aveai asemenea simțăminte, oricum le spurci acum și le răpești toată valoarea prin faptul că te îngâmfi cu ele!” Astfel dojenindu-ne, o să ne răpim orice temei al îndreptățirii de sine, și nu vom mai avea la ce ocrotire să alergăm afară de cea a milostivirii lui Dumnezeu, către Care să și începem a striga fără fățărnicie: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!”
Sfântul Teofan Zăvorâtul; Pregătirea pentru spovedanie și pentru Sfânta Împărtășanie