Erau doi oameni gospodari și s-a întâmplat, cum se întâmplă și astăzi, că nu aveau copii. Și ei s-au rugat mult lui Dumnezeu să le dea copii, cum s-au rugat Sfinții Părinți Ioachim și Ana și alții. Dar Dumnezeu nu le-a dat, poate pentru că ei n-au avut atâta credință.
După ce s-au rugat și au văzut că Dumnezeu nu le dă nici un copil, s-au sfătuit, zicând: „Măi femeie, noi avem multă avere și ca mâine vom muri. Hai să luăm un copil de suflet!”
Și s-au înțeles amândoi și au luat un copil parte bărbătească și l-au crescut cu mare atenție și l-au învățat scoală și a venit vremea să-l căsătorească. Atunci s-a logodit cu o fată de neam bun, dar care îi cerea multă avere. Când a fost să se așeze zestrea, ce-i dă băiatul fetei, băiatul îi spune tatălui său:
– Tată, dacă m-ai înfiat și numai pe mine mă ai, cui ai să-i dai averea? Deci, ca să pot reuși să iau fata aceea în căsătorie, să-mi dai toată averea în scris mie!
Mama s-a învoit, că știa că are avere multă, dar tatăl său, mai prudent, și ca bărbat, a zis:
– Ba nu, măi băiete! Este adevărat că am avere multă și am să ți-o dau ție toată. Dar eu am să fac cu tine un act de clauză. Jumătate din avere ți-o dau acum, iar jumătate după moartea noastră. Tot ție îți rămâne, dar cât voi trăi, voi avea și eu jumătate, ca nu cumva pe urmă soția ta sau fiii tăi să-mi zică: „Du-te de aici, că n-ai nici un drept!” Să știu că am și eu avere!
Ce s-a întâmplat? Băiatul, vrând-nevrând, a trebuit să primească. Dar satana i-a pus în inimă acest gând: „Știi ce să faci dacă îți dă toată averea numai după moarte? Omoară-l mai repede și apoi îți rămâne ție toată averea!”
Dar el, dacă ar fi avut conștiință și frică de Dumnezeu și s-ar fi dus la un duhovnic să se spovedească, ar fi scăpat de gândul cel rău. Căci, oricând îți spune satana să faci ceva rău, dacă te-ai spovedit, ai scăpat de gândul cel rău. Că așa cum șarpele, când iese din gaură, fuge, tot așa fuge din inimă și gândul celui ce se spovedește sincer. Căci spune Sfântul Antonie cel Mare că de nimic nu se bucură satana mai tare, decât de omul care își ascunde gândurile sale.
Deci el avea de gând să-l omoare pe tatăl său, dar n-a spus nimănui. Zicea el: „Am să-l omor, că după aceea o să-mi rămână mie toată averea!” După trei ani de la căsătorie, într-o primăvară, în vremea aratului, a pus împreună cu tatăl său, cum se întâmplă și astăzi, un plug cu patru boi. Și avea țarina lui la marginea unei păduri. Având plugul din lemn, tatăl lui a luat barda și s-a dus la țarină să are. Când au tras la popas, i-a zis satana feciorului său: „Iată, acum, vezi, nu-i nimeni pe lan, ia barda și omoară-l pe tatăl tău!”
Și așa a și făcut. S-a uitat în stânga și-n dreapta să vadă dacă nu-i nimeni. Și când a văzut că nu-i nimeni, s-a dus și a luat barda de la plug, s-a repezit la tatăl său, care nici nu se gândea la așa ceva, și i-a tăiat capul. Apoi l-a luat de păr, l-a dus în iarbă la marginea pădurii, a dus și trupul și cu un lemn de la plug a făcut o groapă, l-a acoperit și a pus iarbă pe deasupra.
După ce l-a ucis pe tatăl său, fiindcă până seara mai era o bucată de vreme, a mânat boii singur. Seara s-a dus acasă și a început s-o ia la ocară pe maică-sa și pe femeia lui:
– Dar ce-a făcut tata acasă, că m-a lăsat singur cu plugul pe ogor?
Femeile au răspuns:
– Măi omule, n-a venit tatăl tău acasă!
– Ei, uite, m-a lăsat singur cu patru boi să ar și-i tare greu singur!
Să vedeți până la urmă ce s-a întâmplat! Au așteptat să vină bărbatul de la câmp. A așteptat și maică-sa și femeia lui, dar de unde să mai vină? A trecut o lună, două, și toată lumea spunea în sat: „Măi, bărbatul cutărei nu mai vine! S-a pierdut omul acela. Ce s-o fi făcut? S-a spânzurat, s-a înecat, ce s-a întâmplat cu el?” Nimeni nu bănuia că l-a ucis feciorul său. Dar iată ce s-a întâmplat.
Sângele dreptului nu se ascunde, cum nu s-a ascuns sângele lui Abel. Acest om care a ucis pe tatăl său a început să slăbească. Nu mânca, nu bea, nu dormea. Se tot uita așa într-o parte. Întorcea capul și iar se uita în acea parte și privea speriat în toate părțile.
Știți de ce se uita? Oriunde privea, îl vedea pe tatăl său cu capul în mână și auzea un glas: „Dragul tatei, pentru ce m-ai omorât?” Dacă se uita în castronul cu mâncare, îl vedea acolo cu capul în mână; dacă se culca pe pernă, îl vedea și se speria; se uita în altă parte, dar auzea iarăși glasul: „Dragul tatei, pentru ce m-ai omorât?”
Și cu frica asta a trecut un an. Văzându-l mama și soția lui tulburat, au priceput și au zis: „Omul ăsta are ceva pe conștiință! Mare lucru de nu l-a omorât el pe tatăl său!” Într-o seară îl iau ele amândouă cu blândețe:
– Măi omule, de când a dispărut tatăl tău te vedem tot tulburat! Nu prea mănânci, nu prea dormi! Parcă ești speriat. Ai slăbit, te-ai uscat! Ce ai? Dacă ai ceva pe conștiință, spune măcar la un duhovnic, că tu ori ai să înnebunești, ori ai să mori!
– Nu pot să vă spun vouă! Dar vreau să merg la o mănăstire, ca să mă spovedesc!
Și l-au dus la o mănăstire, mama și soția lui, unde era un sihastru. Duhovnicul l-a întrebat de ce este așa speriat și slab și ce are pe conștiință, iar el a zis:
– Părinte, eu am omorât pe tata, ca să obțin de la el averea pe care trebuia s-o moștenesc. De atunci nu mai pot nici dormi și nici mânca! Atâta mustrare de cuget am și o spaimă mare, că unde mă uit, îl văd pe tata cu capul în mână și tot zice așa: „Dragul tatei, pentru ce m-ai omorât?”
– Ei, fiule, a zis duhovnicul, aceasta-i mare crimă și trebuie canon aspru! Du-te acasă și timp de șapte ani de zile să nu mănânci decât o dată în zi după apusul soarelui, mâncare fără untdelemn, și să faci câte 500 de metanii pe zi. După șapte ani să vii la mine iar!
S-a dus acasă și a spus femeilor:
– Timp de șapte ani de zile să-mi faceți mâncare de post. Dar nu numai atât, ci nici cu ulei, cum este în Postul Mare și miercurea și vinerea de peste an.
Atunci au înțeles ele că i-a dat canon aspru pentru că a ucis pe tatăl său, dar el tot n-a vrut să spună mamei și soției sale. Și își luase cămăruța lui și trăia în curăție, că nu i-a mai trebuit nici femeie, nici nimic. Post și rugăciune și plângere și suspine și metanii, să îmblânzească pe Dumnezeu pentru urgia care o avea asupra lui.
După un an-doi, tatăl său apărea tot mai rar. Când a ajuns la șapte ani, tatăl lui apărea cu capul în mână, cam la 2-3 săptămâni, dar tot mai apărea. El se învățase cu postul și avea și la mâini și la picioare bătături de la canon, de câte mii de metanii a făcut.
Și plângea omul și se ruga și postea. Iar la șapte ani s-a dus din nou la duhovnic și i-a zis:
– Părinte, eu sunt acela căruia mi-ați dat canon șapte ani.
– Ei, tu ești, fiule? Ai făcut canonul?
– L-am făcut, părinte!
– Mai vine tata cu capul în mână?
– Mai vine, părinte, dar mai rar, și mulțumesc lui Dumnezeu că mai pot dormi un ceas-două noaptea, că atunci nu puteam și eram sfărâmat.
Atunci i-a zis duhovnicul:
– Du-te acum unde l-ai îngropat și ascultă dacă se mai aude vocea lui. De vei auzi ceva, vino să-mi spui și apoi știu eu ce are să fie cu tine!
Deci s-a dus unde știa să l-a tăiat și l-a îngropat pe tatăl său. Dar, cu câteva sute de metri înainte de a ajunge la marginea pădurii, a auzit un glas din iarbă care striga așa: «Judecată! O, judecată!» Și din ce se apropia, glasul acela se auzea tot mai tare. Iar când a ajuns mai aproape, l-a cuprins spaimă mare, atât de tare striga tatăl său: «Judecată! O, judecată!» Deci s-a întors înapoi și a venit la duhovnicul mănăstirii, aproape ieșit din minți de mare spaimă.
– Ce-ai pățit, fiule?
– Vai de mine, părinte! M-am dus acolo unde l-am îngropat pe tata, dar când m-am apropiat, am auzit un glas care striga așa: «Judecată! O, judecată!» Cu cât mă apropiam, cu atât striga mai tare. Iar când am ajuns foarte aproape, m-a cuprins spaima și m-am întors. Oare ce să fie asta, părinte?
Și a zis duhovnicul:
– Fiule, tatăl tău cere judecata lui Dumnezeu asupra ta! Dar nu știu un lucru: dacă cere judecată în lumea aceasta sau în cealaltă. Deci, bine ar fi să fii judecat în lumea aceasta!
– Părinte, dar de unde am să știu eu aceasta?
– Iată, fiule. Dacă judecata lui Dumnezeu te va ajunge în lumea aceasta, are să fie bine. Ai să tragi un necaz mare și ai să scapi în cealaltă lume; te duci acolo la bine. Iar dacă judecata lui Dumnezeu te urmărește dincolo de mormânt, este mult mai greu! Fiule, acum du-te acasă și dacă pe drum nu vei păți nimic, mai fă un an de zile canon și apoi vino iar la mine! Iar dacă ai să întâlnești un necaz mare în drumul acesta spre casă, să-l rabzi cu mare bărbăție de suflet, că prin necazul acela ai să te curăți și ai să scapi de osânda pe care o ai asupra ta, că ai fost ucigaș de tată!
Deci a plecat omul îngândurat. Dar de la mănăstirea aceea până la satul lui, trebuia să treacă printr-un târg. Și femeia lui, când a plecat el de acasă, i-a spus așa:
– Măi omule, din cauza ta, că tu nu mănânci nici carne, nici ouă, nici brânză, și noi ne-am uscat. (Că așa se întâmplă în casă. Când nu mănâncă unul de dulce, nu mănâncă nici ceilalți; iar când în casă țin toți și numai unul mănâncă de dulce, nu se prinde de el, de parcă ar mânca iască). Tu dacă ai să treci prin târg, te rugăm adu-ne o bucată de carne să facem puțină zeamă, măcar acum, că n-am mâncat de șapte ani și am uitat gustul ei.
Căci din cauza lui, că postea de atâția ani, se uscaseră și mamă-sa și femeia; mâncau ele, dar vai de ele cum era mâncarea aceea.
De aceea, trecând el prin târg, și-a adus aminte și s-a dus la un măcelar. Dar era spre seară și se vânduse toată carnea și nu mai era pe tarabă acolo decât un cap de oaie, zvântat bine. Deci a împachetat capul cel de oaie zvântat bine, a plătit, l-a pus în traistă și a apucat-o pe o uliță a târgului care urca la deal. Mergând la deal, ce s-a întâmplat? A început să curgă din traistă sânge mult, fierbinte, pe drum. Și oamenii, când au văzut, au zis:
– Stai, omule! Ce ai în traistă? Ai tăiat un porc? Ce-i, că uite, în urma ta curge dâră de sânge?!
Iar el a zis:
– Da’ de unde! Am cumpărat un cap de oaie și acela n-avea sânge! De unde să fie?
Și când s-au uitat oamenii în traista lui, ce credeți că era? Capul tatălui său, proaspăt tăiat, atunci. Iată că judecata lui Dumnezeu l-a ajuns! Când l-au văzut oamenii, au chemat poliția: „Oameni buni, veniți că un om a tăiat capul altuia și-l duce în traistă!”
S-a adunat lumea de mirare mare:
– Măi ucigașule, după ce l-ai tăiat, îi mai și duci pe drumul mare? Cum ai avut tu curajul ăsta?
Dar el, când a văzut că judecata lui Dumnezeu l-a descoperit, a zis:
– Stați, oameni buni, că vă spun adevărul! Cu adevărat sunt ucigaș! Cu adevărat m-a ajuns judecata lui Dumnezeu, dar nu l-am tăiat acum.
Și mai adunându-se câțiva oameni, l-au cunoscut și au zis:
– Ăsta-i tatăl tău!
– Așa este, dar nu l-am tăiat acum, sunt opt ani de atunci.
– Ei, tu crezi că poți minți lumea? Dar capul este tăiat acum, numai că nu vorbește!
Atunci el a fost nevoit să spună adevărul și s-au dus cu toții la locul unde l-a tăiat. Și când au săpat, l-au găsit pe tatăl său îngropat și putred, dar fără cap. Capul îl pusese îngerul în traistă la el și a făcut din capul cel de oaie, capul tatălui său. Și atunci s-au încredințat toți că l-a ajuns judecata lui Dumnezeu.
Și era atunci pedeapsa după lege, cap pentru cap, și i-au spus:
– Băiete, pregătește-te să pui capul tău pentru capul tatălui tău!
Dar duhovnicul a spus:
– Dați-mi voie să-l spovedesc și să-i citesc o dezlegare!
Iar el, când a văzut pe duhovnicul lângă dânsul, a căzut cu lacrimi și a început a plânge cu toată puterea și a zis:
– Părinte, nu mă lăsa!
Dar duhovnicul i-a zis:
– Fiule, nu te teme! Ți-am spus că dacă ai să pățești un necaz mare în drumul acesta, are să te ierte Dumnezeu! Deci ai să ai bucurie mare, că îți răsplătește pentru păcatul tău în lumea aceasta.
Și l-a spovedit preotul în fața tuturor și l-a împărtășit cu Preacuratele Taine și a zis celor ce țineau sabia:
– Împliniți porunca voastră, că eu mi-am făcut partea mea față de acest suflet!
Și când a fulgerat sabia, a căzut capul lui într-o parte, chiar în locul unde omorâse pe tatăl său. Iar când a căzut capul pe brazdă, un porumbel alb a zburat de pe umărul lui și s-a ridicat la cer.
Și așa acest tânăr, după câțiva ani de pocăință, până nu a plătit cu sângele său sângele tatălui său, nu a fost iertat.
Vedeți, fraților, pentru o ucidere câtă pocăință, câte lacrimi, câte metanii, câtă durere, câtă întristare și tot nu a fost iertat până n-a dat capul său pentru tatăl său! Deci băgați de seamă că fiecare prunc, fiecare copil, este un om, nu desăvârșit, încă de atunci de când s-a zămislit, că așa a lăsat Dumnezeu. Deci să nu vă ajungă osânda Dreptului Judecător.
Cleopa Ilie; Ne vorbește părintele Cleopa vol. 8