O tânără soție a rămas însărcinată la scurtă vreme după ce s-a măritat. Deoarece soțul ei citise că nu e recomandat să facă dragoste cu ea în perioada de până la naștere, pentru a nu i se transmite copilului anumite stări pătimașe, s-au dus să ceară binecuvântare de la duhovnic să trăiască în înfrânare până când femeia sa va reface după naștere.
Părintele le-a spus:
– E bine că vă gândiți întâi de toate la binele copilului. O să mă rog pentru voi ca Dumnezeu să vă dea putere să treceți cu bine prin această perioadă. Ar fi bine ca toți soții să aibă râvna voastră când așteaptă un copil. Numai în situațiile-limită, în care lipsa dragostei trupești duce la desfacerea cuplului, numai atunci poate exista o oarecare îngăduință. Oricum, nu o să vă fie ușor. Să vă rugați mai mult lui Dumnezeu ca să nu vă biruie ispita.
Cele nouă luni au trecut destul de ușor pentru amândoi soții. Dar, după ce femeia a născut, soțul a fost ispitit de singurătate. I se părea că soția are grijă numai de copil, că pe el nu-l mai iubește. ,,La ce bun că ne-am înfrânat, dacă dragostea dintre noi a murit?”
Tocmai în momentul în care trecea prin această ispită, o colegă de serviciu a început să-i facă avansuri. La început, părea că vrea doar să-i ofere sprijin sufletesc, dar, în cele din urmă, l-a invitat la ea acasă. În drum spre apartamentul ei, bărbatul s-a întâlnit cu duhovnicul său. L-a luat deoparte și l-a rugat să stea puțin de vorbă:
– Părinte, nu mai pot, cedez. O să mă culc cu colega asta a mea, pentru că m-am săturat de atâta singurătate. Soția mea nu mai are timp decât pentru copil. Eu parcă sunt un străin. M-am săturat, nu mai pot. Știu că nu vă place ce vă spun, dar dacă tot ne-am întâlnit acum, ce rost mai avea să aflați în post, când veneam să ne spovedim?
– Nu știu dacă mai veneai tu la spovedanie. Uite care e problema: ți-a impus soția să vă înfrânați în perioada în care a fost însărcinată?
– Nu, amândoi am vrut asta, spre binele copilului.
– Acum, la o lună după ce a născut, nici măcar doctorul nu-i recomandă să se culce cu tine. Organismul ei nu s-a refăcut încă.
– Nici eu nu i-am cerut acum, am zis după patruzeci de zile de la naștere.
– Dar tu crezi că o femeie se reface fix în patruzeci de zile? Nu-ți dai seama prin ce a trecut?
Colega de serviciu îi făcea semne bărbatului, că trece timpul. Bărbatul însă se prefăcea că nu înțelege.
– Ba da, dar eu nu însemn nimic pentru ea. Are grijă numai de copil.
– Dar nu e copilul vostru? Nu e și copilul tău? De ce l-a făcut, nu pentru că te iubește? Doar atâtea femei în ziua de astăzi se păzesc să facă copii. Or, dacă ea ți-a dăruit acest copil, tu așa o răsplătești? Las-o să se refacă și o să vezi că-ți va arăta din nou dragostea dinainte. Uite, eu o sfătuisem ca, în perioada în care alăptează, să încercați să vă înfrânați, spre binele pruncului, asta pentru că nu știam prin ce ispite treci tu. Spune-i că, după ce îi voi citi rugăciunea de curățire de la patruzeci de zile după naștere, ar fi bine să fie aproape de tine. Dacă nu se simte prea slăbită trupește. Și doar ca un pogorământ, pentru neputința ta. Nu e bine ca înfrânarea să ducă la despărțire. Nu acesta îi e rostul.
Soțul, vorbind cu părintele, uitase de ce se afla acolo. Când termină discuția, o văzu pe colega sa deschizând poarta casei în care locuia. Dar nu se mai simți în stare să-i dea explicații. O luă la fugă spre biserică. Simțea cum i s-a luat o ceață de pe minte. Înainte de a se duce acasă, intră puțin să se roage. În timp ce se ruga, părintele intră și el în biserică.
– Părinte, se poate să mă spovediți? Eram gata să cad în păcat. Se poate să mă spovediți acum, chiar dacă nu e post?
– Sigur că da, spovedania trebuie făcută în orice moment în care omul a primit gândurile de păcat în inima sa. Pentru că, dacă nu se spovedește, gândurile devin fapte. Sau, dacă a apucat să păcătuiască și nu se spovedește, căderea îi va deveni obișnuință și lanțurile ei îl vor lega strâns.
După spovedanie, bărbatul plecă acasă schimbat. Își dădu seama că s-a purtat greșit cu soția sa.
Un sihastru oarecare trăia în adâncul pustiului de treizeci de ani. Mâncarea lui era o buruiană oarecare ce creștea în acea pustie. Mai târziu, a început a gândi și a grăi în sine, zicând: „În zadar mă necăjesc de atâția ani aici în această pustie și nu mănânc decât această buruiană, și nicio descoperire sau vedenie în vis sau aievea nu văd, sau nicio minune n-am făcut, precum făceau alți părinți înainte de mine. Ci mai bine să las această pustie fără de niciun folos și să ies în lume, că și acolo cel ce vrea să se mântuiască se mântuiește.”
Aceasta gândind el şi voind să plece din pustie în lume, i s-a arătat îngerul Domnului și, stându-i înainte, i-a zis: „Ce vrei să faci, bătrânule? Pentru ce primești în inima ta acele gânduri și sfaturi vrăjmășești? Adică, pentru că nu faci minuni, să ieși în lume? Dar ce minune mai mare decât aceasta dorești, că de atâția ani trăiești aici în această pustie și Dumnezeu te hrănește, te întărește, te păzește și nimic nu-ți lipsește ca și unuia din lavră? Deci pentru ce te supui sfatului vrăjmașului? De acum să nu te mai supui gândurilor şi sfatului vrăjmășesc și șezi aici, în acest loc, până la sfârșitul tău, și te roagă lui Dumnezeu ca să-ți dea smerenie și răbdare!” Iar el, fiind întărit de sfatul îngerului, a petrecut acolo toată vremea vieții sale și s-a mântuit.
Danion Vasole; Patericul mirenilor