Când sunt slab atunci sunt tare

De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare…” (II Corinteni 12, 10)

Un suflet puternic, cu un curget înalt, cu o minte statornică, nu aleargă numai după slavă, ci se mulțumește și cu nevoințele. Nu se bucură doar pentru cununi, ci se laudă și în suferință. Nu-și găsește odihna numai în biruință, ci se desfată și în luptă.

Se cuvine să ne lăudăm nu numai pentru credința și nădejdea noastră în viața veșnică, dar și pentru necazurile, suferințele și chinurile pe care le încercăm în viața trecătoare.

Apostolul Iacob spune: „Luați-i fraților, drept pildă de suferință și de îndelungă-răbdare pe profeții care-au grăit în numele Domnului” (Iacob 5,10).

Și apostolul Pavel, după ce mai întâi a amintit de nenumăratele suferințe ale sfinților, a adăugat: „au trăit strâmtorați, necăjiți, înjosiți – ei, de care lumea nu era vrednică!” (Evrei 11, 37-38 ). Și cu toate acestea se bucurau! Ne încredințează de asta și Faptele Apostolilor, unde se spune că Sfinții Apostoli, după ce au fost bătuți prin hotărârea membrilor sinedriului, „au plecat bucurîndu-se că au fost învredniciți să sufere necinste pentru numele lui Hristos” (Fapte 5, 40-41 ).

Cât de mare și minunat era Pavel în încercările lui! Când îl târau prin tribunale și temnițe, atunci se înfățișa mai strălucitor, mai slăvit. Când îl puneau în lanțuri și-l chinuiau, atunci devenea înfricoșător chiar și pentru diavoli.

Când naufragia, atunci făcea cele mai mari minuni. Cunoscând așadar din experiență câștigul pe care sufletul îl ia prin pătimire, spunea: „De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare…” (II Corinteni 12, 10).

Vezi cum nu numai că nu-i pare rău și nu se vaită pentru suferințele îndurate, ci le consideră pricini de laudă și mărire, de slavă și cinstire.

Dincolo de aceasta însă, ele au și un alt rezultat important și ciudat: ele cultivă răbdarea. Și prin răbdare omul care este încercat de necazuri dobândește putere mare.

Apostolul Pavel spune că nu ne lăudăm numai în nădejdea părtășiei viitoare cu slava lui Dumnezeu ci și pentru încercările de acum. Deoarece și înainte de desfătarea raiului, încă din această viață, prin încercări câștigăm ceva foarte important: sufletul nostru devine mai nădăjduitor  și cugetul mai viteaz.

Fiecare ispită, fiecare necaz, fiecare atac al diavolului, dacă suntem atenți și răbdători, ne poate aduce mare folos. Când noi suntem veghetori, diavolul nu ne poate vătăma. Poate, însă, fără voia lui, să ne fie de folos, să ne sporească virtutea.

Fără probleme, fără necazuri, fără boli, fără întristări, ce ar face omul? S-ar deda desfrâului și beției, s-ar târî prin mocirlă ca porcul, ar uita cu desăvârșire de Dumnezeu și de poruncile Lui. Așa însă, nevoințele și temerile, necazurile și încercările îl mențin într-o oarecare stare de veghe, îi devin școli de filozofie, exerciții ale sufletului.