Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Care este scopul vieții creștine?

scopul vieții creștine
Distribuie

Oricât de bune ar fi în sine rugăciunea, privegherea, postul și celelalte fapte creștinești, nu în lucrarea lor stă scopul vieții noastre creștine, cu toate că ele sunt mijloace de care avem neapărată nevoie ca să atingem acest scop. Adevăratul scop al vieții noastre creștine este dobândirea Duhului Celui Sfânt, iar postul, privegherea, rugăciunea, milostenia și orice altă faptă bună făcută pentru Hristos sunt mijloace de dobândire a Sfântului Duh al lui Dumnezeu.

Doar fapta bună făcută pentru Hristos ne aduce roadele Duhului Celui Sfânt, iar orice nu se face pentru Hristos, chiar dacă este lucru bun, nu ne aduce plată în viața veacului viitor, și nici în viața de aici nu ne dă harul lui Dumnezeu.


Scopul vieții oamenilor lumești este dobândirea de bani, de onoruri, de faimă şi de câștiguri ca acestea. Şi Duhul lui Dumnezeu e un capital, însă haric şi veșnic, și se dobândește pe căi foarte asemănătoare cu cele pe care strângem capitalul bănesc, vremelnic. Dumnezeu-Cuvântul, Domnul nostru, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos aseamănă viața noastră unui târg și numește lucrarea noastră pe pământ ,,negustorie", spunându-ne tuturor: Neguțătoriți până ce voi veni, că zilele rele sunt (Lc. 19, 13; Efes. 5, 16), adică: ,,Folosiți-vă bine timpul, primind bunuri cerești în schimbul mărfurilor pământești". Mărfurile pământești sunt virtuțile săvârșite pentru Hristos, care ne aduc harul Duhului Atotsfânt.


În parabola despre fecioarele cele înțelepte și cele nebune, când celor nebune nu le ajungea untdelemnul, s-a zis: Mergeți la cei ce vând şi cumpărați (Mt. 25, 9) - dar când au ajuns să cumpere uşile cămării de nuntă erau deja închise, și n-au putut să intre în ea. Unii spun că lipsa untdelemnului înseamnă că fecioarele nebune nu făcuseră destule fapte bune în timpul vieții. O asemenea înțelegere nu e cu totul dreaptă. Cum să n-aibă destule fapte bune, dacă, deși nebune, sunt numite totuși ,,fecioare"? Eu, cu mintea mea puțină, cred că tocmai harul Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu le lipsea. Săvârșind virtuțile, fecioarele acelea, din lipsa lor de pricepere duhovnicească, credeau că lucrarea creștinului este doar aceasta. Virtuțile le-au săvârșit şi prin aceasta lucrul lui Dumnezeu l-au făcut, dar nu le păsa dacă au primit sau nu harul Dumnezeiescului Duh. Tocmai despre asemenea feluri de viețuire, întemeiate doar pe săvârșirea virtuților fără a cerceta cu de-amănuntul dacă aduc şi cât aduc harul Duhului, şi se spune în scrierile Părinților: ,,Este câte o cale ce pare bună la început, dar al cărei sfârșit e în adâncul iadului."


În scrisorile sale către monahi, Antonie cel Mare spune despre asemenea fecioare: ,,Sunt mulți călugări și multe fecioare ce n-au habar despre deosebirile dintre voile ce lucrează în om şi nu știu că în noi lucrează trei voi: voia lui Dumnezeu, atotdesăvârşită şi atotmântuitoare, voia noastră proprie, omenească, ce, chiar când nu este pierzătoare, nu este nici mântuitoare, și voia drăcească, ce este pierzătoare pe de-a-ntregul."


Ei bine, tocmai această a treia voie, voia vrăjmașului, îl învață pe om ori să nu săvârșească nici o virtute, ori să săvârșească virtuțile din slavă deşartă, ori doar de dragul binelui, nu pentru Hristos.

A doua, voia noastră proprie, ne învață să facem totul spre desfătarea poftelor noastre ori, cum ne învață și vrăjmașul, să facem binele de dragul binelui, nesocotind harul pe care trebuie să-l aducă acesta. Prima însă, voia dumnezeiască și atotmântuitoare, stă în a face binele doar pentru a dobândi Duhul Sfânt ca pe o comoară veșnică, neîmpuținată și cu neputință de prețuit după vrednicie.


Tocmai ea, dobândirea Duhului Celui Sfânt, este untdelemnul ce nu le ajungea fecioarelor nebune. Ele au fost numite ,,nebune" tocmai pentru că au uitat de roada virtuții - de harul Duhului Celui Sfânt, fără de care nimeni nu are mântuire și nici nu poate să aibă, fiindcă prin Duhul Sfânt tot sufletul viază şi prin curăție se înalță, luminează-se prin unimea Treimii cu sfințenie de taină.


Însuși Duhul Sfânt Se sălășluiește în sufletele noastre, şi această sălășluire a Lui, Atotţiitorului, și împreună-petrecere cu duhul nostru a unimii Lui Treimice ni se dăruiește doar prin dobândirea de către noi a Duhului Celui Sfânt, care şi pregătește în sufletul şi trupul nostru tron petrecerii atotziditoare a lui Dumnezeu împreună cu duhul nostru, după nemincinosul Lui cuvânt: Mă voi sălășlui în ei şi voi umbla, şi le voi fi lor Dumnezeu, şi ei vor fi poporul Meu.


Tocmai acesta este untdelemnul din candelele fecioarelor înțelepte, care a putut să ardă luminos și îndelung, şi fecioarele acelea, cu candelele lor aprinse, au putut să-L întâmpine pe Mire, Care a venit în miez de noapte, și să intre cu El în cămara de bucurie.


Cele nebune însă, văzând că li se sting candelele, s-au dus să cumpere untdelemn, dar nu au reușit să se întoarcă la timp, fiindcă ușile erau deja închise.


Târgul unde se vinde untdelemn este viața noastră; ușile cămării de nuntă, care s-au închis şi nu le-au lăsat pe fecioarele nebune să intre la Mire, sunt moartea omului; fecioarele înțelepte şi cele nebune sunt sufletele creștinești; untdelemnul nu sunt faptele, ci harul Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu, primit prin ele în firea noastră, trecând-o de la stricăciune la nestricăciune, de la moartea sufletească la viața duhovnicească, de la întuneric la lumină, din peștera ființei noastre, în care patimile își au sălaș ca niște dobitoace şi ca niște fiare, în templul Dumnezeirii, în prealuminata cămară a veșnicei bucurii întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Făcătorul și Izbăvitorul și Veșnicul Mire al sufletelor noastre.


Cât de mare este împreună-pătimirea lui Dumnezeu față de nenorocirea noastră, adică față de neluarea-aminte la purtarea Lui de grijă pentru noi, când spune: Iată, stau la ușă şi bat!, prin ușă înțelegând curgerea vieții noastre, atâta timp cât n-a fost zăvorâtă încă de către moarte!


O, cât aş dori ca în viața de aici să fiți întotdeauna în Duhul lui Dumnezeu! În ce vă voi afla, în aceea vă voi judeca, zice Domnul. Vai, mare vai, dacă ne va afla îngreuiați cu grijile și întristările lumești! Căci cine va suferi mânia Lui, şi în fața mâniei Lui cine va ține piept?


Iată de ce s-a zis: Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită, adică să nu rămâneți lipsiți de Duhul lui Dumnezeu, fiindcă privegherea şi rugăciunea ne aduc harul Lui.

Bineînțeles, orice virtute săvârșită pentru Hristos ne dă harul Duhului Celui Sfânt, dar mai mult decât oricare alta ni-l dă rugăciunea, fiindcă ea ne stă întotdeauna la îndemână ca unealtă de dobândire a harului Duhului. Dacă, de pildă, vreți să mergeți la biserică, biserica poate că nu este în apropiere sau poate că nu se face atunci slujbă; dacă vreți să dați milostenie unui sărac, nu se află nici un sărac în preajmă sau n-aveți ce să-i dați; dacă vreți să vă păziți fecioria, poate că nu puteți face asta din pricina constituției voastre sau a capcanelor vrăjmașului, cărora nu le puteți, din omenească neputință, sta împotrivă; dacă vreți să faceți oricare altă virtute pentru Hristos, poate că nu aveți putere sau prilej. Rugăciunea însă nu cunoaște asemenea piedici. Oricine şi oricând poate să se roage: şi bogatul, și săracul, şi omul de vază, şi omul de rând, şi cel puternic, şi cel slab, şi cel sănătos, şi cel bolnav, şi cel drept, și cel păcătos.


Cât de mare este puterea rugăciunii chiar pentru omul păcătos, dacă e înălțată din tot sufletul, judecați singuri după următoarea întâmplare. Atunci când la rugămintea unei mame deznădăjduite, ce rămăsese fără singurul ei fiu, răpit de moarte, o femeie desfrânată, pe care o întâlnise pe drum şi care nici măcar nu se curățise de păcatul ei dinainte, mișcată de durerea acesteia, a strigat către Domnul: ,,Nu pentru mine, păcătoasa ticăloasă, ci pentru lacrimile mamei, care e necăjită pentru fiul ei şi are încredere neclintită în milostivirea și atotputernicia Ta, Hristoase Dumnezeule, înviază-l, Doamne, pe fiul ei!" - şi Domnul l-a înviat. Atât de mare este puterea rugăciunii, şi ea ni-L aduce cel mai mult pe Duhul lui Dumnezeu, și ea este cea mai lesnicioasă pentru oricine.


Sfântul Serafim de Sarov; din cartea: Povețe ale sfinților

Distribuie