Cartea lui Iov, cea mai profundă cugetare despre suferința omenească

Dumnezeu nu este pricinuitorul suferințelor lui Iov Una dintre învățăturile ce o regăsim în cartea lui Iov este aceea că Dumnezeu nu este pricinuitorul relelor care se abat asupra lui Iov și, dincolo de el, asupra oamenilor.

De-a lungul întregii cărți, Iov se arată cugetând într-adevăr că Dumnezeu e pricina a tot ce i se întâmplă. Dar lucrul acesta este o mărturie a marii lui credințe în Dumnezeu, a alipirii de El, a cinstirii atotputerniciei Sale, a nădejdii în El. Chiar dacă socotește că tot ce i se întâmplă e de la Dumnezeu, Iov nu-L învinuiește pentru răul abătut asupra sa, nu se îndoiește de dreptatea și bunătatea Lui și nu se răscoală împotriva Sa.

Vedem că Iov Îl socotește pe Dumnezeu Dătătorul a tot binele de care a avut parte mai înainte. Cu tot necazul, el stăruie în mulțumire și socotește firesc ca toate cele primite în dar, fără nici o vrednicie din partea lui, să-i fie luate înapoi fără să i se dea socoteală: Gol am ieșit din pântecele maicii mele și gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat! (Iov 1, 21). După cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuind acest verset, Iov nu doar că nu-L învinuiește pe Dumnezeu pentru că i-a răpit toate câte avea, ci crede chiar că nimic nu era al său și-l dă slavă lui Dumnezeu pentru că a binevoit să-i facă parte de ele. Că iată ce-i răspunde Iov nevestei sale, care îl ațâță să-L blesteme pe Dumnezeu pentru nenorocirea sa: Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare și pe cele rele? (Iov 2, 10). Și Sfântul Ioan Gură de Aur adaugă: „N-ai primit oare de la El atâtea bunătăți fără să le meriți? Primește, dar, de la El și suferințele pe care nu le meriți. Dumnezeu putea să-ți facă parte numai de rele. De vreme ce ai primit și pe cele bune, pentru ce te plângi?„

Dumnezeu, Care apare mai întâi ca Dătătorul bunătăților de odinioară, Se arată într-un sfârșit, după cum luminat vădește încheierea cărții, și ca Acela care îl întoarce la bogăția de mai înainte și încă și mai mare bogăție îi dă (Iov 42, 10-16). Iar în tot acest răstimp, Dumnezeu e văzut ca Cel în Care, pe drept cuvânt, Iov trebuie să-și pună nădejdea, ca să poată îndura cu bărbăție necazurile ce-au dat peste el și ca să fie până la urmă izbăvit de ele.

Suferințele lui Iov nu sunt pedepse pentru păcatele sale

Una dintre învățăturile esențiale ale Cărții lui Iov este aceea că relele care se abat asupra lui — și îndeobște asupra oricărui om — nu sunt pedepse pentru păcat.

Prietenii lui Iov, dimpotrivă, caută să-l încredințeze că pe sfântă dreptate, pentru păcatele sale, îl pedepsește Dumnezeu.

Prietenii lui Iov se arată urmând logicii predominante în Vechiul Testament, potrivit căreia, în această lume, Dumnezeu îi răsplătește pe drepți și-i pedepsește pe nelegiuiți. Aceasta spun toate cuvintele lor: Cei ce ară nelegiuirea și seamănă răutatea au parte de asemenea roade. La porunca Domnului ei vor pieri, de suflarea mâniei Lui se vor stinge (Iov 4, 8-9); Nelegiuitul se chinuiește în toate zilele vieții sale (15, 20); Așa se întâmplă cu toți aceia care uită de Dumnezeu (8, 13); Dumnezeu nu disprețuiește pe cel desăvârșit și nu ia de mână pe răufăcători (8, 20); spaimele dau peste (cel nelegiuit) din toate părțile și se țin de el pas cu pas. Lângă bunătățile lui el moare de foame și nenorocirea lui stă gata lângă el. Boala mușcă din trupul lui. Primul născut al morții roade mădularele lui (18, 11-13); de mult de tot, din zilele când omul a fost așezat pe pământ, desfătarea celor fără de lege ține foarte puțin și bucuria necredinciosului nu stă decât o clipă (20, 4-5); Aceasta este partea hărăzită de Dumnezeu omului nelegiuit, aceasta este moștenirea pe care o primește de la Dumnezeu (20, 29; cf. 20, 5-28; 27, 13-24); Dumnezeu întoarce omului după faptele sale și Se poartă cu fiecare după purtarea lui (34, 11); Dunmezeu […] nu lasă pe nelegiuit să propășească și celor nenorociți le face dreptate (36, 6).

Pornind de la aceste principii, prietenii lui Iov se străduiesc să-l convingă că trebuie să îndure toate aceste necazuri de care are parte, pentru că a păcătuit; dacă ar fi fost drept, cum strigă fără încetare, s-ar fi bucurat pe mai departe de avuțiile lui și nu s-ar fi abătut asupra lui nenorocirea. Scopul prim al cuvântărilor lor este așadar să scoată la iveală vinovăția lui Iov, dacă nu văzută și știută, atunci cumva tăinuită și neștiută, și să-l înduplece pe Iov să-și recunoască păcatul: Nelegiuirea ta insuflă gura ta (Iov 15, 5); Oare El te pedepsește pentru cucernicia ta […]? Nu, dimpotrivă, fiindcă răutatea ta este mare și fărădelegile tale sunt fără hotar? (22, 4-5); Tu zici: Credința mea este curată și în ochii Tăi nu am nici o vină. Dar cine va face pe Dumnezeu să vorbească, să Își deschidă buzele spre tine […], atunci de-abia vei ști că Dumnezeu îți cere socoteală de greșeala ta. […] El cunoaște pe cei ce trăiesc din înșelăciune, El vede nedreptatea și o ține în seamă (11, 4-11).

Crezând că pentru păcatele sale îndură Iov atâtea rele. ei îl îndeamnă să se căiască și să-și ispășească vina, socotind că așa va putea scăpa de elei: Împacă-te cu Dumnezeu și cazi la pace. Atunci bine va fi de tine. Dacă te întorci la Cel puternic și te smerești, dacă depărtezi nedreptatea de cortul tău […], când te vei hotărî să faci un lucru, lucrul îl vei izbuti. […] tu vei scăpa când mâinile tale vor fi curate (22, 21-30): Dacă tu vii la Dumnezeu, dacă te rogi de Cel Atotputernic […], va clădi la loc casa dreptății tale (8, 5-6); Dacă întinzi mâinile către El, și depărtezi de mâna ta fărădelegea ei și nu rabzi să locuiască nedreptatea în corturile tale, atunci […] vei uita necazul tău de azi (11, 13-16).

În felul acesta, ei se arată cugetând strâmb despre Dumnezeu, despre bunătatea și dreptatea Sa. Ei socotesc în chip greșit că suferința și relele care se abat peste om sunt pedepse ale păcatelor lui trecute sau prezente, osândă a vinovăției sale, oricum legate negreșit de păcat.

Iar atunci când, convinși de răspunsurile lui Iov, care nu ostenește să-și strige nevinovăția, trei dintre prietenii săi încetează de a-l mai învinui (Iov 32, 1), încep a-L osândi pe Dumnezeu de nedreptate. Cu alte cuvinte, ei nu încetează de a stabili, într-un sens sau altul, o relație necesară, de la cauză la efect, între suferințele omului, păcatele sale și dreptatea lui Dumnezeu. Astfel, omul suferă din pricina păcatului pentru care Dumnezeu îl pedepsește pe sfântă dreptate; prin urmare, dacă se adeverește că Iov suferă fără să fi păcătuit, înseamnă că Dumnezeu este nedrept. Ei nu pot ieși din această logică binară și nu pot înțelege, de pildă, că omul poate suferi fără să fi făcut păcate, sau că poate să păcătuiască fără să sufere din pricina aceasta, și că în ambele situații Dumnezeu rămâne totuși drept.

Concepția și atitudinea prietenilor lui Iov sunt vrednice de blamat atât din punct de vedere teologic, cât și moral și spiritual. Mulți comentatori au văzut de altfel în prietenii și în femeia lui Iov chipuri ale lui satana, fățărind doar înțelepciunea și mila.

Atitudinea lor e cu adevărat fățarnică, pentru că, sub cuvânt că vor să-l ajute să priceapă pricina suferințelor sale și să-l mângâie în nenorocirea lui, ei nu fac decât să-i sporească durerea, adăugând la suferințele sale fizice suferințe morale și sufletești, prin încercarea lor de a-l face să admită că e răspunzător de ce i se întâmplă, ca unul care a păcătuit.

Felul lor de a-L vedea pe Dumnezeu și legătura Lui cu oamenii este însă respinsă atât de Iov (voi spuneți lucruri strâmbe și spre apărarea Lui croiți minciuni – 13, 7), cât și de Dumnezeu Însuși, Care vădește de mincinoasă și greșită cugetarea lor, primind ca adevărate și bineplăcute vorbele lui Iov: Mânia Mea arde împotriva ta și împotriva celor doi prieteni ai tăi, pentru că n-ați vorbit de Mine așa de drept precum a vorbit robul Meu Iov (42, 7).

Cartea lui Iov arată limpede că între suferințele pe care le îndură omul în această viață și păcatele sale nu este o legătură silnică. Tot așa, ar fi greșit să credem că omul suferă pentru păcatele rudelor sale ori din pricina firii sale omenești păcătoase, cum iarăși spun prietenii lui Iov.

Pe bună dreptate Iov respinge orice legătură între vreo vinovăție a sa și nenorocirile abătute asupra lui

Iov însă gândește altfel decât prietenii săi. El nu se simte mustrat de conștiință; spune că față de Dumnezeu purtările și cugetele i-au fost drepte (Iov 23, 11-12), își arată multele virtuți (29, 12-17; 30, 24-25; 31, 1-34) și nu ostenește să-și strige nevinovăția (6, 24; 7, 20; 9, 20; 11, 4; 13, 15-18, 23; 23, 10; 27, 3-6; 32, 1). El crede din tot sufletul că suferințele sale nu sunt nici pedepse, nici roade ale greșelilor lui.

La Iov nu se vede nici umbră de mândrie. Vorbele sale sunt mărturia celei mai mari smerenii și căințe. E gata să-și recunoască păcatul, de-i este arătat: Fiți învățătorii mei, și eu voi tăcea; lămuriți-mă unde este păcatul meu! (6, 24). Știe că nu este fără prihană: Cine ar putea să iasă curat din ceea ce este necurat? Nimeni! (14, 4). Însă e o prăpastie atât de mare între ceea ce i se întâmplă și tot ce-ar fi putut el ca om să greșească, încât nu poate vedea nici o legătură între ele.

De altfel, nici bogăția sa de odinioară el n-o leagă de purtarea lui cea dreaptă, socotindu-și bunurile daruri ale milostivirii lui Dumnezeu, iar nu răsplată pentru faptele sale bune (cc Iov 2, 10).

Iov nu se află în amăgire văzându-se pe sine drept. Dreptatea sa e întărită de la bun început de cuvântul cărții, care spune: Era odată în ținutul Uz un om pe care îl chema Iov și acest om era fără prihană și drept; se temea de Dumnezeu și se ferea de ce este rău (Iov 1, 1). În tâlcuirea sa la Cartea lui Iov, Sfântul Ioan Gură de Aur stăruie asupra cuvintelor „fără prihană”, spunând: „Scriptura spune nu doar că era fără de păcat, ci «fără prihană». Iov nu numai că nu săvârșea fapte întinate de păcat, dar nici din cele necuvenite și vrednice de o ușoară mustrare.” Virtuțile sale sunt adeverite încă și de Dumnezeu, Care de două ori îi spune lui satan: Te-ai uitat la robul Meu Iov, că nu este nici unul ca el pe pământ fără prihană și drept și temător de Dumnezeu și care să se ferească de ce e rău? (1, 8; 2, 3). După cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „Dumnezeu Însuși spune că-i fără de prihană”. În ochii lui Dumnezeu Iov este cel mai sfânt om din acele vremuri și necurăția pe care acesta și-o recunoaște înaintea Sa o socotește ca o nimica toată (cf. 14, 4).

Iov nu vede „dreptatea imanentă” a lui Dumnezeu în felul în care o văd prietenii săi. Pentru că, iată, adevărul lucrurilor arată că suferințele omului nu sunt neapărat pedepse ale greșelilor, de vreme ce atâția nevinovați au avut parte de ele. Și câte mulțimi de oameni credincioși n-au fost pe nedrept prigoniți, împilați și siliți să îndure tot felul de nenorociri (Iov 24, 1-12; vezi și 9, 23)!

Iov vede chiar că, dimpotrivă, multor oameni răi le merge bine: Pentru ce ticăloșii au viață, ajung la adânci bătrânețe și sporesc în putere? Urmașii lor se ridică voinici în fața lor și odraslele lor dăinuiesc sub ochii lor. Casele lor stau nevătămate, fără teamă, și varga lui Dumnezeu nu stă asupra lor. Taurii sunt plini de vlagă și prăsitori, juncanele lor fată, și nu leapădă […]. Ei cântă din tobă și din harfă și se desfată la sunetele flautului. Își isprăvesc zilele în fericire […]. Și tocmai ei ziceau lui Dumnezeu: «În lături de la noi! Nu vrem deloc să cunoaștem căile Tale! […]>>. N-ai zice, oare, că fericirea lor e în mâna lor? Sfatul celor răi nu este totdeauna departe de Dumnezeu? De câte ori se stinge candela nelegiuiților și nenorocirea dă năvală peste ei? De câte ori Dumnezeu nimicește cu mânia Sa pe cei răufăcători, ca să fie ei ca paiul în bătaia vântului și ca pleava pe care o răsucește vârtejul? (Iov 21, 7-18; cf. 21, 19-34). Și în alte cărți ale Vechiului Testament aflăm asemenea amare constatări. Așa îl auzim pe Psalmist că strigă: I-am pizmuit pe cei fără de lege, când vedeam pacea păcătoșilor. Că n-au necazuri până la moartea lor. […] De osteneli omeneșłi n-au parte și cu oamenii nu sunt biciuiți […] Pentru aceasta poporul meu se ia după ei și găsește că ei sunt plini de zile bune […]. Iată, aceștia sunt păcătoși și sunt îndestulați, veșnic sunt bogați (Psalmul 72, 3-12). Încă și Prorocul întreabă cu amar: Pentru ce calea necredincioșilor este cu izbândă și pentru ce toți călcătorii de lege sunt în fericire? (Ieremia 12, 1). Și, iarăși, altul spune cu durere: Iată că acum noi fericim pe cei mândri. Și propășesc cei ce săvârșesc fărădelegi, ba chiar și pun la încercare pe Domnul, și ei scapă! (Maleahi 2, 15).

Diavolul este pricina dintâi a suferințelor și necazurilor lui Iov

Satana, mânat de răutate și pizmă față de om, este pricina nenorocirilor lui Iov, și aceasta o arată limpede Scriptura. Că spunând satana lui Dumnezeu: Întinde mâna Ta și atinge-Te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în față! (Iov 1, 11), nu înseamnă că Dumnezeu chiar face aceasta. Ci satana o va face, potrivit voii sale rele; el este pricinuitorul suferințelor abătute asupra lui Iov. Din cele ce urmează, iarăși, satana e vădit fățiș ca pricinuitor al bolii și necazurilor lui Iov: Atunci satan a plecat dinaintea Domnului și a lovit pe Iov cu lepră, din tălpile picioarelor până în creștetul capului (Iov 2, 7). Și după cum scrie Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu Dumnezeu, ci diavolul a început această luptă împotriva lui Iov.”

Cu adevărat, el este începătorul ispitirii lui Iov și se face pârâș și defăimător al lui înaintea lui Dumnezeu, spunând că numai pentru că are parte de tot binele de la Dumnezeu stăruie Iov în credință (cf Iov 1, 9; 2, 5).

De n-ar fi uneltit satana, Iov s-ar fi bucurat pe mai departe de avuțiile dăruite de Dumnezeu dintru început și-n care iarăși îl va așeza în cele din urmă, ceea ce este o îndoită mărturie despre faptul că necazurile lui Iov nu sunt din voia lui Dumnezeu.

Și pentru că Iov era drept în vremurile sale bune, mai înainte de a-l lovi nenorocirea, aceasta arată că nu trebuie să înduri necazuri ca să-ți arăți dreptatea, și nu prin ele se face cineva drept, chiar dacă virtutea lui Iov s-a arătat cu și mai multă strălucire prin îndurarea lor.

Diavolul se îndoia de statornicia lui, voind să-i ispitească tăria, iar nu Dumnezeu.

Cartea lui Iov dă mărturie vie de lucrarea plină de răutate și pizmă a diavolului, care aduce multe din relele și suferințele acestei lumi.

Rămâne însă mirarea că Dumnezeu îi îngăduie să lucreze după cum vrea. Pentru că, iată, satana Îi cere lui Dumnezeu să-l lase să-l lovească pe Iov, iar Dumnezeu îl lasă (Iov 1, 11-12; 2, 5-6).

Aici însă — ca și atunci când îi auzim pe Părinți spunând că relele vin asupra omului cu îngăduința lui Dumnezeu — e vorba de grija de a nu se ajunge la credința rătăcită că lumea e stăpânită de două principii egale, binele și răul, că răul este de sine stătător și chiar mai puternic decât binele. Cartea lui Iov răsună toată de atotputernicia lui Dumnezeu, pe care o slăvesc în cuvântul lor prietenii lui Iov (9, 4-13; 12, 10, 14-25; 42, 2), iar în final o destăinuiește Însuși Dumnezeu (38, 4-40, 24).

De altfel, la începutul cărții ne este arătat satana, îngerul cel căzut, venind înaintea lui Dumnezeu, ca ceilalți îngeri, ca să dea socoteală de cele lucrate pe pământ (cf. 1, 6-7; 2, 1-2). Și vedem cum Dumnezeu, lăsându-l să-și facă treaba lui, nu i-o înlesnește nici cum, ci, dimpotrivă, o hotărnicește, ca să nu poată vătăma după cum voiește făpturile și zidirea Sa, ca Unul care este nu doar Făcătorul, ci și Proniatorul lor. Că altminteri — de-ar fi neînfrânată adică răutatea duhurilor rele —, de mult ar fi înecat și nimicit întreaga lume. Și spune Dumnezeu: Iată, tot ce are el este în puterea ta, numai asupra lui să nu întinzi mâna ta (1, 12); și, iarăși: Îl dau în puterea ta! Numai nu te atinge de viața lui (2, 6).

Aici, o dată mai mult, ni se arată de unde izvorăște cu adevărat răul: din libertatea cu care au fost înzestrate la facere făpturile raționale — îngerii și oamenii – și pe care Dumnezeu n-o încalcă, chiar dacă e rău folosită.

Astfel stând lucrurile, tocmai pentru că era drept, și nu păcătos, a trebuit Iov să sufere

Diavolul se ia, așadar, de Iov din răutate și pizmă, voind mai cu seamă să-l ducă la cădere.

Aceasta vădește o dată mai mult că omul nu suferă pentru că e păcătos, și arată drept falsă părerea că suferința ar fi cuvenita pedeapsă pentru păcatele săvârșite sau rodul lor firesc. Dimpotrivă, se poate spune că Iov suferă pentru că era drept, și nu păcătos; curăția sa iscă pizma diavolului și-i ațâță răutatea.

Să observăm că și aici aflăm legătura nefastă dintre păcat și suferință, pentru că, iată, diavolul se folosește de suferință ca să-l împingă pe om la păcat.

Iov socotește firea cea căzută drept a doua pricină a suferințelor sale

Iov pare să nu știe că e lovit de diavol. El crede că Dumnezeu e Cel de la care-i vin necazurile, dar nu-L învinuiește. Numai că nu pricepe pentru ce-l încearcă așa, de vreme ce nu știe să-I fie greșit în vreun fel. Această frământare a lui Iov, întrebările fără răspuns, îndoiala și neliniștea ce-i bântuie sufletul fac parte și ele din încercările lui Iov. Cu cât mai luminoasă apare în toată această întunecime credința sa deplină în Dumnezeu, desăvârșita lui credincioșie!

Tot căutând o pricină, Iov crede c-a găsit-o în necurăția care întinează pe tot omul de la zămislirea sa: Cine-i curat de tină? Nimeni, chiar dacă-i va fi viața o zi doar pe pământ (Iov 14, 4-5 — Septuaginta). Aceste cuvinte sunt puse adesea în legătură cu versetul 7 al Psalmului 50: Că întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea.

Ce înseamnă însă această întinare și acest păcat? Unii au spus că e vorba de un păcat de care tot omul e vinovat prin însăși firea sa (anticipând astfel sau confirmând doctrina augustiniană despre păcatul originar); alții au văzut în aceste cuvinte necurăția trupească legată de zămislire (cf. Levitic 15, 19 ș.u.) și naștere (cf. Levitic 12, 2), înțeleasă ca slăbiciune morală și pornire spre păcat; alții, iarăși, socotesc că e vorba de „legea păcatului”, adică de urmările constrângătoare ale păcatului strămoșesc, pe care omul le moștenește la naștere, fără a fi el însuși păcătos și vinovat de păcat.

Comentând aceste versete din Iov, Sfântul Ioan Gură de Aur pare să fi avut în vedere slăbiciunea firii omenești. Această slăbiciune e cea a firii căzute, care poartă în ea rănile păcatului strămoșesc. Să luăm aminte că nici Iov nu pare a se gândi la un păcat al său, pentru că nu încetează să se vadă pe sine drept; și chiar Dumnezeu îl socotește pe Iov „fără prihană”, și scriitorul cărții îl numește așa. Dimpotrivă, prietenii săi, în chip înșelător, leagă necurăția de care are parte tot omul de la zămislirea sa de vinovăție (cc Iov 4, 17; 25, 24; 25, 4). E iarăși plin de însemnătate faptul că expresia „omul născut din femeie”, folosită de Iov (14, 1), care în gura lui nu înseamnă altceva decât „slăbiciunea ființei omenești”, este răstălmăcită de prietenii săi (cf. Iov 15, 14; 25, 4); și „de la înțelesul de mărginire, Elifaz trece îndată la cel de vinovăție. Iar Bildad, la rândul său, face același raționament”.

Putem spune, așadar, că Iov numește aici drept pricină a suferinței sale rănile păcatului dintâi care au vătămat firea omenească. Rostește însă aceasta cu glas slab, în treacăt, „văzând în chip încețoșat cele ce se vor arăta limpede în Noul Testament ca în oglindă (II Corinteni 3, 18).

Suferința lui Iov, ca ispită

Suferința și toate relele pe care le îndură Iov sunt în chip vădit ispite ale diavolului, care vrea astfel să-l împingă silnic la păcat, nădăjduind că Iov Îl va învinui pe Dumnezeu, tăgăduindu-l bunătatea, ridicându-se împotriva Lui și lepădându-se, până la urmă, de EI. Voia lui cea rea o arată limpede cuvintele femeii Iui Iov, care spune: Te ții mereu în statornicia ta? Blestemă pe Dumnezeu și mori! (Iov 2, 9). Și așa de răspicat o spune, încât mulți Părinți au văzut în femeia lui Iov nu doar glasul diavolului, ci pe diavolul însuși. În aceste câteva cuvinte sunt înfățișate cele patru mari ispite pe care le are de întâmpinat omul la vreme de suferință: să-și piardă virtutea răbdării; să cadă în patimile pe care le iscă frica de durere; să-L învinuiască și să-L blesteme pe Dumnezeu; să-și ia viața. Blestemul „mori!” are încă și un alt înțeles. Arată care-i soarta celui biruit de aceste ispite și totodată, cu aceeași limpezime, că diavolul voiește cu adevărat moartea spirituală a omului. Și într-adevăr, moartea îl așteaptă mai cu seamă pe cel căzut în a treia ispită — blestemarea lui Dumnezeu. Că-l auzim de două ori pe satana spunându-l lui Dumnezeu: Întinde mâna Ta și atinge-Te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în față! (Iov 1, 11); și: Întinde-Ți mâna Și atinge-Te de osul și de carnea lui! Să vedem dacă nu Te va blestema în față! (2, 5).

Minunata tărie a lui Iov

Toată această suferință, care ar fi dus la pierzare pe oricare alt muritor, nu-l clatină pe Iov. Și întru toate acestea, Iov nu a păcătuit și nu a rostit nici un cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu (Iov 1, 22; cf. 22, 10).

Astfel încercat, Iov nu numai că nu blestemă pe Dumnezeu, ci dă slavă și mulțumire (Iov 1, 21).

Ispitelor lui satana, Iov li se împotrivește prin trei mari virtuți: răbdare neclintită, credință neștirbită și nădejde neabătută în Dumnezeu. Pentru aceasta, el nu doar că nu-L hulește și nu-L învinuiește pe Dumnezeu pentru suferințele sale, dar nici măcar nu-I pune nici o clipă la îndoială dreptatea, cu toate că nu-și află nici o vină.

Tăria lui Iov în fața ispitelor și biruirea lor nu se datorează puterilor sale, ci ajutorului dumnezeiesc, ca răspuns la rugăciunea lui.

Asemenea tuturor drepților din Vechiul Testament, rânduiți de Dumnezeu spre zidirea celorlalți oameni și prorocirea celor ce vor să fie, Iov dă aici mărturie de primirea unui har deosebit, care, în parte, îl ferește de soarta obștească a celor ce poartă rănile păcatului dintâi; și astfel, strâmtorat de diavol prin suferință trupească și sufletească, are tăria de a se împotrivi răului, nu se pleacă ispitei și nu cade pradă păcatului și patimilor. Drepții din Vechiul Testament primesc acest har pentru că sunt rânduiți de Dumnezeu spre vestirea venirii lui Hristos și preînchipuirea lucrării Sale mântuitoare.

Iov, vestitor al lui Hristos

Iov poate fi cu adevărat socotit drept vestitor al lui Hristos. Căci neliniștea și întrebările sale îl arată a fi în așteptarea Celui care va veni să le tâlcuiască oamenilor pricina și rostul suferintelor lor, Care le va da puterea de a le îndura în numele Lui până ce îi va izbăvi desăvârșit, pe vecie, de ele. De aici neîncetatele chemări ale lui Iov către Dumnezeu. ca să-i descopere prin Cuvântul Său înțelesul durerilor sale. de aici dorința lui de a se întâlni față în față cu Dumnezeu. Care, pogorât din înălțirnea slavei Sale, ajuns om al durerilor și cunoscător al suferinței, să i se facă pildă de îndurare a lor. O, dacă aș ști unde să-L găsesc! Dacă aș putea să ajung la palatul Lui! Atunci aș dezvălui înaintea Lui pricina mea și aș umple gura mea cu învinuiri. Aș ști atunci cuvintele cu care mi-ar răspunde și aș înțelege rostul spuselor Lui (Iov 23, 3-5); Căci, iată, dacă o iau spre răsărit, El nu este acolo: dacă o iau spre apus, nu-L zăresc! L-am căutat spre miazănoapte și n-am dat de El, m-am întors către miazăzi și nici aici nu L-am văzut! (23, 9) Între noi nu se află un al treilea care să-și pună mâna peste noi amândoi și care să depărteze varga Sa de deasupra capului meu (9, 33); De ce, pentru Cel Atotputernic, vremurile răsplătirilor sunt ascunse și cei ce-L cunosc n-au văzut zilele Sale de judecător? (24, 1); Dar eu știu că Răscumpărătorul meu este viu și că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă. Și afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Îl voi vedea și ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia (19, 25-27).

Episcopul Artemie Radosavljevici vorbește în chip minunat de această prevestire a lui Iov: „Cu două mii de ani înainte de venirea lui Hristos, mai înainte de a fi prorocii, un sărman bătrân zăcând în colbul pustiei presimte ce-i lipsește neamului omenesc și prevestește cele ce aveau să se petreacă. Simte setea lumii căzute după un Mijlocitor, Care să unească cerul cu pământul, făcându-Se în chip minunat inel și verigă […]. Înțelege că numai în El își va afla omul leacul veșnicelor sale frământări, al suferinței și al morții. Și încă simte că Mijlocitorul acela nu poate fi decât Unul drept ca Dumnezeu și pătimitor ca omul. Adică numaidecât și Dumnezeu, și om. Și această străină vedere a celor ce aveau să fie se va împlini aievea peste două mii de ani, în persoana lui Iisus Hristos, Cel ce singur este cu adevărat Mijlocitor între Dumnezeu și om.„

Iov, preînchipuire a lui Hristos

Iov este, într-un anume fel, o preînchipuire a lui Hristos Cel așteptat de întregul neam omenesc aflat în suferință.

Iov e chip al dreptului ce îndură suferință fără nici o vină, mai înainte de arătarea chipului desăvârșit al pătimirii Celui cu totul lipsit de răutate și în Care nu se afla nici urmă de nedreptate; pentru că Acesta, luând trup omenesc prin naștere mai presus de fire din Fecioara, Se arăta nerănit de păcatul strămoșului și Însuși curat de orice păcat, neavând, așadar, de plătit datoria suferinței, a primit de bunăvoie să pătimească pentru noi.

Iov Îl prefigurează pe Hristos și prin felul în care își îndură suferința. Predându-și voia cu totul lui Dumnezeu, prin credință și nădejde neștirbite, răbdând cu tărie chinurile cu care îl ispitea satana, Iov Îl preînchipuie pe Hristos la vremea patimilor și răstignirii Sale. Ceea ce la Hristos aflăm desăvârșit, la Iov, firește, nu este decât o umbră. Pătimind suferință, Iov nu se mântuiește decât pe sine, în vreme ce Hristos, Care a luat asupra Sa deplin firea cea omenească, Dumnezeu fiind, S-a făcut pentru toți oamenii nu doar pildă de pătimire, ci și adevărat izvor de mântuire.

Iov, chip al creștinului

Iov este și o preînchipuire a creștinului.

Pe de o parte, pentru că, spre deosebire de prietenii săi, care prin felul de a gândi și a se purta se arată vrednici următori ai Vechiului Legământ, pentru care suferința omului este întotdeauna socotită drept cuvenita urmare a păcatelor sale — după cum se vede mai ales din Deuteronom —, Iov prefigurează prin felul său de a fi duhul Legământului celui Nou, care se întemeiază pe Hristos și-L are pe El drept icoană.

Pe de altă parte, pentru că, asemenea altor drepți din Vechiul Testament, Iov primește în parte și gustă din harul pe care Hristos îl va revărsa asupra oamenilor și prin care suferința omenească dobândește un rost și un rod duhovnicesc.

Iov prevestește noul tâlc al suferinței, pe care-l va lumina deplin Hristos; ca s-o priceapă, omul nu mai privește de-acum spre trecut, văzând în suferință osândă a păcatului, ci spre cele ce-i stau înainte, făcând din ea unealtă a mântuirii sale.

De aceea, pe drept cuvânt, Sfântul Ioan Gură de Aur îl socotește pe Iov drept binevestitor al Evangheliei și al vieții celei noi în Hristos, și pildă pentru creștin, iar Sfântul Grigorie de Nazianz îl vede drept chip al sfințeniei la care îl urcă pe om răbdarea suferinței.

Jean-Claude Larchet; Dumnezeu nu vrea suferința omului