Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Catacombele Romei – Ilie Cleopa

catacombele Romei
Distribuie

Păruntele Ilie Cleopa despre catacombele Romei

Dacă am venit de la moaștele Sfântului Mare Ierarh Spiridon de la Kerkira din Corfu, peste Marea Adriatică am mers cu un vapor cu șase etaje, și am mers 330 de km până la portul Bari. Aici se află moaștele Sfântului Mare Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni, la care ne-am închinat. De acolo am plecat la Neapoli; acolo e și Vezuviu – vulcanul cel mare. La portul Neapolelui e Marea Tiraniană. Am luat-o cu acceleratul la Roma, unde am ajuns a doua zi, când a răsărit soarele. Și am stat la Roma trei zile. Acolo era un cunoscut de-al Părintelui Ioanichie, un inginer, care a fost în țară la noi. Ne-a condus săracul, cu mașina lui.

Multe am văzut la Roma, acolo am văzut și catedrala Sfântul Petru, unde sunt moaștele Sfântului Apostol Petru, catedrală cu 25 de altare, unde slujește papa. După aceea am vizitat muzeul din Vatican, care e unul din cele mai mari muzee ale lumii. M-au durut picioarele cât am mers prin palatul acela. Tot ne arătau: Capela Sixtină, etc. nu mai ajungeai la lumină. Numai balcoane aurite, numai picturi, numai sculpturi, numai busturi de aur, de marmură, fel de fel de minunății. Eram obosiți, că am intrat la 9.30 în Muzeul Vatican și am ieșit la 14.30. Și n-am văzut decât o parte a lui, nu l-am văzut tot.

– Părinte, dar luxul acesta este plăcut lui Dumnezeu, aduce vreun folos?

– Să vă spun ce este: e plăcut-neplăcut, au fost bani, s-a făcut. E lux, parcă în lux stă Dumnezeu? Dar acolo este muzeu, dacă a fost împărăția papei atâția ani, că stăpânea și pe împărați. Nici un împărat din Europa de Apus nu se ungea fără voia lui. Stăpânea și armata și biserica. Pe atunci s-au făcut lucrurile acestea groaznice, acum nu s-ar mai putea face.

După catedrala Sfântul Petru, am vizitat catedrala Santa Maria Maggiore; mare biserică, făcută de Sfântul Constantin cel Mare. Aici sunt picturi bizantine, o frumusețe rară. Care ați fost la Ierusalim, catedrala din Betleem, cât este de mare, încape cu tot cu cruce într-însa. Santa Maria Maggiore înseamnă Sfânta Maria Mare pe limba lor. Și catedrala San Giovani, Sfântul Ioan Evanghelistul, strașnică catedrală și alte biserici. Columna lui Traian; am fotografiat-o, vedeți pe sală.

Am vizitat și teatrul Maximus și alte edificii, că Roma are peste cinci milioane de locuitori, dar are clădiri vechi: Arcul lui Constantin cel Mare, Forul Roman, Forul lui Adrian, Columna lui Antonin și câte și câte. Și am vizitat și vestitul Coliseum. Vai și amar cât sânge de creștini s-a vărsat acolo.

Dumneavoastră nu știți! Gândiți-vă că 300 de ani Biserica noastră a fost persecutată de 11 împărați tirani de la Roma. Atunci s-au făcut milioane de sfinți, iar la Roma s-au făcut 6 milioane de martiri, de mucenici. Prigoana și persecuția asupra Bisericii a ținut de la Nero până la Sfântul Constantin cel Mare. Și bieții creștini, atunci nu numai că nu-ți dădea voie să te închini lui Dumnezeu, dar era destul să te arate pe tine unul că tu ești creștin, și atunci te dădea la fiare, atunci te răstignea, te băga în cuptoare, te dădea la lei. Și de marea prigoană și de focul prigoanei care era, ei au făcut săracii pe sub pământ biserici și mănăstiri.

Am fost la Coliseum unde au pătimit martirii și am văzut cele mai cumplite unelte cu care îi chinuiau pe sfinți acolo. Am văzut cuștile leilor și a panterelor și a tigrilor și a leoparzilor. Coliseumul este o clădire rotundă mare, unde intrau 100.000 de spectatori să vadă cum îi mâncau fiarele pe creștini, cum îi răstigneau pe creștini, cum îi fierbeau în călduri pe sfinți. Am fost acolo și am văzut unghiile de fier, că spune în Viețile Sfinților că-i strunjeau cu unghii de fier. Sfântul era legat de un lemn sau de-o cruce și un unghiile de fier îi rupeau carnea. Și unghiile de fier le-am văzut, că se păstrează ca obiecte de muzeu; sunt sute. Sunt niște lanțuri, cum sunt acelea de la pușcăriași și au gheare de oțel ascuțite pe ambele părți, cu două tăișuri și sunt ascuțite ca briciul. Și când prindeau pe sfânt și când trăgeau pe dânsul în jos, căngile acelea de oțel făceau zece brazde de carne odată, și tot sângele îl pierdea. Am văzut acestea pline de sângele martirilor. Când ai vedea ce e acolo!

Vai de noi și de noi, că noi n-am suferit nimic pentru Biserica lui Hristos, sfinții lui Dumnezeu care îi avem în calendar cât au suferit!

Multe ar fi de spus, dar să trecem peste toate, cea mai inpresionantă privire care ne-a fost la Roma au fost catacombele Romei. La câțiva metri sub pământ te cobori și e o împărăție creștină, cum a zis Deciu: „Degeaba vrei să distrugi împărăția creștină de pe pământ, că ea s-a întemeiat sub pământ”. La câțiva kilometri de Roma încep catacombele Romei. Ia gândiți-vă voi, când o cârtiță face mușuroi, o vezi că ea scoate țărâna afară, mișcă. Dacă ai săpa, o prinzi atunci, că ea scoate țărâna la suprafață. Cum s-a scos atâta țărână să facă un oraș așa de mare sub pământ, și nimeni să nu vadă țărâna? Aici e ceva! Am întrebat pe ghizii care conduceau: „Domnule, atâtea biserici și spitale și cimitire sub pământ, zeci de metri, atâtea străzi, cum s-au putut face de nu i-a prins, mai ales că-i urmărea așa de tare?”

Ce făceau săracii? Numai papa Damas avea 4000 de gropari și papa Urban – că toți papii aceștia îi avem uite colo în calendar – Sfântul Leon, papa Romei, Sfântul Grigorie al Romei, Sfântul Urban sunt toți sfinți, că nu erau atunci catolici, eram o singură Biserică, până la 1054 nu existau catolici sau protestanți, toți erau ortodocși. Și sfinții papi care conduceau Biserica la Roma stăteau ascunși în pământ. Așa de tare îi căutau. Pe cine îi căuta? Întâi îi căuta pe arhierei, pe mitropoliți și pe preoți, ca să-i omoare, ca să nu aibă poporul capi. Ei n-aveau nevoie de popor, că ziceau: „poporul dacă n-are cine să-i învețe credința, îi întoarcem la închinarea de idoli”. Dar aceștia erau căutați mai tare și de aceea puneau armata prin catacombe; prin munți îi căutau, unde să-i găsească pe conducătorii Bisericii.

Numai papa Damas avea 4000 de gropari, îi conducea unul Diogene. Aceștia săpau acele tuneluri. Dar ce făceau cu țărâna? O puneau în tărgi pe roate, în căruță, și în puterea nopții săpau în malul fluviului Tibru – Tibrul trece prin mijlocul Romei – și țărâna o dădea toată noaptea în apa Tibrului. Și până în ziuă astupau gaura, puneau pietre și nisip, și chiar dacă trecea o corabie nu știa ce a fost acolo. Și toată țărâna o dădea în apa Tibrului și din apa Tibrului se ducea în mare.

Și așa țărâna de sub pământ nu știa nimeni unde se duce. Cum și-au făcut ei acolo atâtea lucruri? Să vezi acolo picturi din secolul I, din secolul II, din secolul III! Acolo e începutul picturii bizantine – din catacombe a început. Să vezi Mântuitorul cu mielul după cap. Să vezi săpată în piatră nunta din Cana Galileii, înmulțirea pâinilor, intrarea Mântuitorului în Ierusalim, să vezi atâtea și atâtea altare și atâtea morminte și atâtea locuri și ascunzători.

În catacombe dacă nu ții spatele celui dinaintea ta, că ghizii merg înainte, e pericol de moarte, nu te mai găsești; atâtea ascunzători sunt. Că ne-a spus ghidul: „Să vă țineți de spatele celui din fața voastră, că dacă nu știi și calci în altă parte, te-ai pierdut! Te mai găsește din atâtea hrube câte sunt acolo?” Numai catacomba Sfântului Calist are 20 de km pe sub pământ și e țesută ca sita. Gândiți-vă ce e acolo! Străzile merg în toate părțile și sunt făcute cu piatră și sunt becuri puse. Da, că altfel pe întuneric acolo e iad, nu mai poți pe întuneric să răzbați.

Să vezi acolo altare și biserici. Când intrai la catacombe, intrai în genunchi, iar când treceai dincolo o biserică de femei și biserica de bărbați. Biserica de bărbați deoparte – cum scrie acolo în latinește – și bazilica de femei de altă parte, iar drept înainte baptisteriul – aghiasmatarul -, unde îi boteza pe cei care treceau la creștinism. Să vezi șipuri cu apă precum cristalul, mese de piatră, scaune.

Într-un loc erau vreo 30 de capete de martiri. Căci atunci când îi mâncau fiarele sau le tăiau capetele la Coliseum sau la teatrul Maximus, porunceau la soldați să ducă trupurile lor în Tibru, toate sfintele moaște, ca să nu le fure creștinii și să le aibă de blagoslovenie în casele lor. Și soldații puneau în căruțe resturile care rămâneau de la fiare și plecau la Tibru. Creștinii ieșeau pe altă parte prin munți cu pungi cu bani de aur și le ziceau: „Hai la catacombe cu ele!” Și așa au ajuns atâtea sfinte moaște în catacombe.

Într-un loc era o grămadă cât casa asta, numai bucăți de cap, mâini, picioare; ardeau candele de aur la ele. Ce era? Scria: „Aceste resturi sunt rămase de la mâncarea fiarelor în arene și au fost ascunse în catacombe”. Și căruțele pline de sânge pe osii, tot închegat, cum au adus acele resturi de martiri, că soldații le-au lăsat cu tot cu căruțe. Le țineau ca obiect de muzeu. Într-un loc am văzut un ulcior mare de lut și am întrebat: „Ce e cu dânsul?” Și scria: „Acesta este ulciorul în care aduceau vin pentru Preacuratele Taine, pentru Liturghie”. Că aveau biserici mari.

Într-un loc ardea o candelă și era o cruce mare albă și scria: „Aici odihnește roaba lui Dumnezeu Flavia fecioara, care a fost mâncată de lei și capul și mâna dreaptă i s-au adus aici”, cât a putut fi luat din arenă. Dacă mergeai mai încolo, vedeai morminte în formă de arc: „Aici se află cutare martir, aici cutare…”, că ce puteau căpăta din arene aduceau în catacombe, dar cele mai multe erau aruncate de păgâni în apa Tibrului.

Când am ajuns la mormântul Sfântului Tarsisius am plâns, că pentru mine nu erau o noutate catacombele. Eu le-am povestit cu lacrimi în ochi la atâta popor cu zeci de ani în urmă, că citisem toată istoria lor în „Tezaurul liturgic” și în „Biserica din catacombe”, dar nu le văzusem, iar acum mergeam pe acolo.

Când am ajuns la mormântul lui Tarsisius, pruncul acela martir de 10 ani care a murit pentru Sfintele Taine, acolo era scris în latină, franceză și engleză. Bietul Ioanichie știa franceză, din care ne traducea, și din italiană aveam inginerul care cunoștea și știa și Părintele Ioanichie puțin. Ce-i aici? Martirul lui Hristos, Tarsisius, a murit aduncând Preacuratele Taine la temnița Eschiliană la anul 301, în ziua cutare, la ora cutare. Acolo au plâns mulți oameni și s-a oprit și ghidul, că acolo-i mormânt mare și-i pictată viața martirului. Și era totul organizat – unde era mai grozav ne adunam cu toții, că eram mulți turiști și vorbea la toți odată.

Aici unde este martirul Tarsisius, eu știu pe de rost viața lui. Cum a fost? Pe vremea lui Dioclețian, ultimul prigonitor, în ajunul marelui Constantin, primul general al armatei lui Dioclețian era Sfântul Sebastian – este în calendar la 18 decembrie, cu Sfântul Modest într-o zi. El a condus pe creștini în taină și i-a ajutat 20 de ani. Era ostaș, ofițer mare la împărat, și nu numai așa, dar el și scria cu mâna edictele care se dădeau de împărat contra creștinilor, iar pe de altă parte le spunea: „Fugiți și vă ascundeți, că uite ce ordine s-au dat”. Era mare ajutător creștinilor. El s-a descoperit cu ocazia lui Marcelin și Marcu, care știți istoria, cei doi frați. Atunci s-a descoperit el că e creștin.

Împăratul Dioclețian, marele prigonitor, a dat ordin să trimită în catacombe 14 regimente de armată, ca să-i caute pe creștini. Și au făcut sute de lăzi de făclii, de torțe. Făceau bețe înfășurate cu păcură și cu smoală și le dădeau foc, că în catacombe, dacă n-ai lumină, acolo mori. Soldații mergeau cu făclii, că armata dacă s-ar fi băgat în catacombe și ar fi rătăcit, acolo mureau, nu mai știau pe unde să iasă. Iar creștinii când vedeau lumini sau simțeau fum de păcură, știau că a intrat armata și se ascundeau în cele mai ascunse locuri.

Sfântul Sebastian a scris către papa: „Părinte, aveți mare grijă că mai vine o primăvară”. Ei, când anunțau o prigoană, ziceau că vine o primăvară. Acesta era cuvântul secret între creștini: „vine o primăvară”. „Și iată un edict dat de împăratul, trimitea atâta armată în catacombe și a zis că unde va găsi creștin, să-l scoată și să-l piardă cu cele mai groaznice munci. Și ascundeți-vă în cele mai adânci catacombe sub pământ, astupați gurile catacombelor, astupați intrările”.

Că nouă ne-au arătat numai una-două intrări, ca să vedem cum erau: una era peste o rădăcină de copac, intrai în pădure și de acolo în catacombe. Una intrai printr-un mormânt, era un cimitir la marginea pădurii. Că mormintele din Occident sunt ca lăzile, sunt de piatră și au o lespede. Se dădea lespedea la o parte, mormântul era spart și de acolo mergeai kilometri întregi pe sub pământ până la catacombe. Iar la intrarea în catacombe erau puse santinele creștine, bărbați puternici care știau să păstreze secretul. Și era monograma lui Hristos pe care o vedeți pe Filocalie. V-ați pus întrebarea vreodată ce înseamnă? Hristos Împăratul, alfa și omega, începutul și sfârșitul. Aceasta o purtau creștinii la mână în timpul celor mai mari persecuții. Și când intrai în catacombe, veneai cu soția, cu copiii, santinela care păzea intrarea întâi zicea: „Adă mâna încoace”. Și dacă vedea monograma, bine, iar dacă nu, îl oprea, ca să nu fie spion, că așa mulți au intrat și au omorât zeci de mii de creștini.

Și avem alte semne și simboluri în catacombe. Să vezi peștele în catacombe – ihtis pe grecește – sculptat și pictat în bisericile de acolo. Ihtis pe grecește are inițialele de la „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul”. Peștele, porumbelul, crucea. Când te duceai în casa unui creștin, bunăoară satul acesta era păgân, dar erau 10-20 de familii de creștini, și tu, fiind creștin, dacă te-ai dus la masă, creștinul avea ordin așa de la episcopii din catacombe: „Voi când împărțiți mâncare să o împărțiți în cinci, iar dacă aveți pește la masă să nu puneți pe masă mai mult de doi pești”. Și eu când veneam la matale la masă și mă pofteai, te știam că ești creștin. După ce? Vedeam cinci pâini și doi pești, simbolul Evangheliei.

Creștinii purtau toiege, așa îi învățau preoții din catacombe. Și el stând de vorbă cu tine, făcea un pește pe pământ, nu crucea, că nu era cunoscută. Ihtis – adică Hristos. Și când mergea printre creștini, se știa: „Ăsta cu toiagul a făcut semnul peștelui, se vede că e creștin”. Așa se cunoșteau. Aveau simbolurile lor cu care se cunoșteau, ca să nu-i prindă păgânii.

Atunci au început să folosească toaca, toaca asta de lemn cu care toacă în jurul bisericii. Aceea de fier a ieșit în secolul XII, în timpul lui Alexie Comneanul, pusă de el în Sfântul Munte, dar toaca de lemn e foarte veche. Asta la catacombe a slujit mult ca semn de adunare a creștinilor. Un creștin se făcea nebun toată viața. A luat cuvântul Sfântului Apostol Pavel: Cel nebun pentru Hristos e mai înțelept decât toată lumea. Înțelepciunea lui Dumnezeu, nebunia lumii. Ăsta se făcea nebun. Prin satele acestea erau creștini amestecați cu păgâni, dar ei se păzeau tare să nu se descopere unii pe alții. Cel nebun lega o scândură de gât și trecea pe stradă și bătea semnele slujbelor. Și păgânii ziceau: „A, nebunul acela cu scândura de gât!” Și când bătea o dată, zicea alte cuvinte neînțelese. Și când anunța de trei ori, creștinii ziceau:

– Măi, a bătut toaca.

– Ce-a zis? De câte ori a bătut?

– A bătut de trei ori – Sfânta Treime. Mergem cu copiii la botez.

Toți pregăteau copiii, că adunarea în numele Sfintei Treimi era botezul. Și toaca mergea prin sat și creștinii anunțau botezul că a bătut de trei ori. Și când mergea prin sat și bătea ca ciocănitoarea, anunța privegherile și atunci se făceau cununiile.

– Măi, a bătut așa des pe toacă, a anunțat privegherile și cununiile.

Și știau că merg la cununie în catacombe, pe unde știau că sunt intrările secrete. Aveau toate semnalele pe toacă și acel „nebun” făcea cel mai mare serviciu Bisericii lui Hristos, anunțând pe creștini să știe când să vină la biserică și cu ce să fie pregătiți, pentru cununie sau pentru altceva.

Crezi că era ca acum, cu cruce pe vârful bisericii și să tragă clopotele și toaca și noi să stăm acasă? Și să ai libertate să te duci pe la mănăstiri? Ehei, stai că la sfârșitul lumii spune că are să fie prigoană de mii de ori mai grea. Toți sfinții spun și Mântuitorul spune, dar noi n-am apucat vremurile acelea, noi n-am suferit nimic, noi stăm în rai pe fața pământului, cum stăm acum.

Și atunci știai: „Gata, a trecut toaca, a făcut semnele, pregătește-te, cutare… La care biserică mergi? La Sfânta Cecilia, la Sfântul Sebastian, la sfântul cutare, la Sfântul Calist…”.

Că ei aveau bisericile lor, erau organizați pe sub pământ, cu parohiile lor, cu episcopii lor. Așa era pe timpul când a pătimit Sfântul Tarsisius pruncul. Sfântul Sebastian a scris: „Retrageți-vă în cele mai adânci catacombe, astupați gurile catacombelor și ieșirile, ca nu cumva să prindă păgânii secretul și să intre după voi”. Și el i-a mai rugat ceva: „Fraților, vă rugăm din inimă, primăvara care vine, la temnița Echiliană sunt 3500 de creștini bătrâni și tineri, femei și copii și tot felul, care mâine la ora trei îi scoate la mâncarea fiarelor”.

Am fost unde i-au mâcat, am văzut și cuștile leilor și toate. Că nu i-au dat o dată, ci de zeci de mii de ori i-au scos acolo pe creștini în trei sute de ani. Ăsta a fost un caz. Și l-a rugat Sfântul Sebastian pe părinte: „Părinte, vă roagă cei de la temnițe să trimiteți Preacuratele Taine, ca înainte de a merge la măselele leilor să primească pe Hristos. Au la închisoare pe preotul Lucianus, care are aproape 90 de ani și se roagă cu lacrimi ca să ajungă Sfintele Taine la ei, ca mai înainte de a-și vărsa sângele pentru Hristos și a-și da viața, să-i împărtășiți ca să se întărească cu Hristos”.

Ce rugăciune era atunci! Persecuția pe timpul lui Dioclețian – ne-a arătat ghidul de la Roma, că eram atent – era în cinci feluri. Mai întâi, dacă te prindea că crezi în Hristos, te dădea afară din serviciile statului, nu aveai voie să ai serviciu la stat. Era prima persecuție. A doua persecuție, îți lua averea. „N-ai voie să ai nimic, nici o avere, dacă ești creștin”. A treia persecuție, dacă nici așa nu te lepădai de credință, te punea la munci obștești. De la munți și până la Roma, conductele de apă, cele mai grele munci ale orașului le făceau cu creștini pedepsiți, care nu se lepădau de Hristos. Zeci de mii mureau de foame, că le dădeau mâncare puțină și munci grele, să moară făcând canale și cazărmi și orice aveau ei nevoie. Aceasta era a treia persecuție. Care nici așa nu se lepăda de sfânta credință, de împărăția cerurilor, îi băga la temniță. A patra era temnița. Și în temniță îi ținea ani de zile. Și dacă nu se lepădau, a cincea persecuție te aștepta mâncarea fiarelor, sau arderea pe rug, sau răstignirea, sau căldările cu smoală și cu plumb topit, cu ulei încins; asta îi aștepta.

Acești creștini de la temnița Eschiliană care îi scotea a doua zi la moarte răbdaseră toate celelalte persecuții și erau de mai mulți ani la închisoare, iar acum erau la ultima persecuție, să-i scoată la mâncarea fiarelor. Și au scris ei Sfântului Sebastian, iar Sfântul Sebastian, pentru că era general creștin, a pus la ușa temniței caporali de schimb creștini, santinele creștine, că erau și în armată creștini. Și a pus comandantul gărzii pe un ofițer, unul Radus, tot creștin:

– Măi Radus, mâine are să scoată la moarte atâția frați de-ai noștri. Tu ai grijă ca să vină Sfintele Taine. Dar trimite să aducă Sfintele Taine de la catacombe.

Că acolo erau biserici, pe sub pământ. Erau și în Roma vreo 60 de biserici, dar nimeni nu știa unde sunt. În beciuri, sub case, prin podurile creștinilor, în case. Nimeni nu știa pe unde erau preoții, că aici, în Roma, țineau legătura cu cei din catacombe. Calea Apiană, vestita Cale Apiană, care scie acolo în „Biserica din catacombe” și în „Fabiola”. Am călcat-o cu nevrednicie acum și mă sfiam să merg pe ea, că noi mergeam cu taxiul: „Vai! Așa se merge pe aici? Cât sânge s-a vărsat și câte lacrimi pe acest drum!” Acum este asfalt și-i spune Apia Antica – Calea Apiană între Roma și catacombe. Mergeam, erau copaci de o parte, asfalt, păduri, frumos. Ehei, cu câtă frică și cutremur se mergea pe aici!

Și a zis Sfântul Sebastian: „Dar băgați de seamă, Calea Apiană este foarte păzită, că se știe că face legătură între catacombe și oraș! Să nu cumva să trimiteți un om zdravăn, voinic, care ar părea că-i vrednic să facă legătură, ceva. Să puneți o babă bătrână, șchioapă, cu o traistă rea în spate sau un copil nebăgat în seamă. Dacă îl întreabă de unde vine, că acolo-s păduri, să zică: «Vin de la bureți!» ca să nu bănuiască că aduce ceva sau că face ceva legătură”.

Când a venit scrisoarea Sfântului Sebastian, era duminică. Bisericile erau pline de lume și bătrânul patriarh a anunțat din altar:

– Dragi frați, mai vine o primăvară peste noi – adică o prigoană. Iată ce ne scrie fratele nostru Sebastian, generalul: să astupăm ușile catacombelor, intrările, să ne băgăm în cele mai ascunse locuri și, totodată, să trimitem Preacuratele Taine că la temnița Eschiliană se roagă cu lacrimi de sânge 3500 de frați ai noștri care mâine vor fi scoși la amfiteatrul Maximus și la Coloseum să-i mănânce fiarele, și ei își doresc să primească Sfintele Taine. Dar auzi ce spune: să trimitem Sfintele Taine sau printr-un copil mic, sau printr-o bătrână, sau printr-un bătrân nebăgat în seamă, cu o traistă veche, îmbrăcat rupt, ca nu cumva paznicii care-i păzesc să-i poată afla pe aceștia că fac legătura între catacombe și Roma.

Și acum, după ce au citit aceea, a întrebat patriarhul în biserică:

– Ei, care are curajul să se ducă cu Sfintele Taine?

– Părinte, mă duc eu.

Erau oameni de jertfă.

– Nu, nu, nu, a zis patriarhul.

S-a aflat altul, care știa intrările.

– Nu trimitem oameni mari. Uite ce scrie aici. Acela știe de ce: „Un copil”.

Atunci se ridică un copil, numai zece ani avea:

– Părinte, mă duc eu cu Sfintele Taine.

– Mă copile mă, dar tu știi ce înseamnă Sfintele Taine?

– Vai de mine, e Trupul și Sângele Domnului.

– Dar dacă te prinde cineva și ți-l ia?

– Părinte, eu mor și nu le dau.

– Măi băiete, dar dacă te întâlnești cu cineva?

– Nu spun, că eu mor și nu spun.

Și atunci patriarhul era bucuros pentru că un copil se oferea, dar se temea: „Măi, dau Sfintele Taine, se poate să le profaneze, să cadă în mâinile unui păgân, păcatul e al meu”.

Erau părinții lui la biserică, taică-său și maică-sa. Și îi cheamă:

– Ce ziceți, să trimit copilul ăsta?

Dar părinții se temeau:

– De, noi l-am învățat că Sfintele Taine sunt cu adevărat Trupul și Sângele Domnului. Dar știm noi? Minte de copil! Dar dacă vrea el… El când are să se împărtășească nu se supără. Se roagă mult, postește. Noi îl învățăm, că în toată sâmbăta se pregătește de împărtășit.

Se împărtășau creștinii în fiecare duminică pe vremea aceea. În fiecare duminică. Duminică dimineața în zori de zi se împărtășeau – Stato die ante decem conveniret, după cum spune Pliniu cel Tânăr către împăratul Traian.

Și a zis bietul patriarh:

– Măi copile, dar dacă te prinde?

– Nu le dau, părinte.

A luat atunci patriarhul cinci pâini și vin curat, care le aduceau cu mare greutate de unde îl căpătau, și a făcut Sfânta Liturghie, a chemat Sfântul Duh și a sfințit și a prefăcut toate pâinile și vinul în Trupul și Sfângele Domnului. După aceea le-a împachetat în pânză curată, a pus procovețe, a pus sfânta anafură și a făcut un pachețel cam mare.

Și Sfintele Taine când mergi cu ele pe drum – că eu le-am purtat atâția ani – n-ai voie să le porți la subsuori, ci totdeauna în partea inimi, aici.

– Măi copile, poți să duci așa pachetul?

– Îl duc, părinte.

A pus într-o traistă veche pachetul și deasupra de pachet a pus niște șervete vechi cu un fel de pâine, cu niște ceapă, ca să creadă că-i mâncarea băiatului. Și după ce le-a pregătit toate, când să plece copilul, a îngenuncheat toată biserica să se roage să întărească Dumnezeu pe copil să ajungă la cei care așteptau moartea. Și toți au îngenuncheat – și arhiereii și preoții – și s-au rugat pentru copil: „Să-l păzești, Doamne, să ajungă Sfintele la cei ce le doresc”. După ce s-au rugat, a pus mâna pe capul copilului și i-a zis:

– Știi pe unde să ieși din catacombe?

– Știu.

Dar i-a dat doi oameni gospodari și le-a zis:

– Duceți-l până la Calea Apiană să-l scoateți în cutare loc. Să nu grăiască cu nimeni și să meargă cu frica lui Dumnezeu, zicând rugăciuni.

Și toți s-au uitat după copil. „Uite copilul ce odor duce la el, duce Sfintele și la atâta lume, care merg la moarte”. A plecat copilul. L-au scos oamenii din catacombe și când a intrat pe Calea Apia Antica aceasta – erau drumuri rele pe atunci, nu ca acum cu asfalt – l-au întrebat:

– Copile, știi drumul?

– Știu de aici.

Și a plecat. Și iaca ispita! Când a ajuns în marginea Romei, acolo era școala unde învăța el, că era elev de 10 ani. Iar copiii, ca și copiii, când l-au văzut cu pachetul acela, cu traista, au sărit la el:

– Măi Tarsisius, ce-ai acolo?

– Bureți am.

Nu voia să spună. Și pe fugă, ei după el. Nu l-au prins. A fugit copilul. În timpul acela, Sfântul Sebastian a văzut că nu vin Sfintele Taine și ora trece, iar la ora trei trebuia să-i scoată pe soldații creștini de gardă, că erau ordine și paraordine, se schimba garda și intrau păgânii, nu cei pe care i-a pus el. Nu se mai putea face mișcarea asta cu Sfintele Taine. Intrau ofițeri păgâni și un caporal tot păgân, care era împotriva lui Hristos și a Sfintelor Taine. Și atunci ca să se grăbească în timpul cât era garda lui, a trimis pe Radus ofițerul. Acela era un om spătos, voinic, înalt ca un brad:

– Du-te, Radus, pe Calea Apia, și vezi ce-i întâlni, femeie, copil, bătrân… Trebuie să vină Sfintele, că dacă nu vin, ăștia merg la moarte cu oleacă de îndoială, zic că nu au Sfintele Taine. Și cât i-ar întări Sfintele Taine pe ei!

S-a dus Radus. Copilul, după ce a fugit de la școală și nu l-au prins copiii, iaca iese un fierar, care potcovește caii, boii. Era păgân și, când a văzut că copilul fuge și ține ceva în traistă – un pachet -, ce a zis? Pe atunci creștinii, unde, îi mâncau fiarele pe martiri, pe ucenici, trimiteau copiii să fure vreun os: „Du-te măi, adu de la mână un os, de la picior, un os cât de mic!” – sfinte moaște pe care le avem acum. Era mare preț că aducea osul unui martir care a pătimit, că acela făcea minuni în casa ta. Și trimiteau copiii să fure oasele, că pe copii nu-i suspectau tare. Și ce a zis fierarul ăsta păgân când a văzut că copilul fuge și ține strâns un pachet? „Ăsta e un drac de copil de creștin care a furat oase din arenă, care rămân de la lei”. Și a strigat după el:

– Stai, măi copile!

Și copilul pe fugă. Copilul, mai sprinten. Dacă a văzut fierarul că nu-l poate prinde, a zvârlit cu o osie de fier ce avea în mână. Și l-a lovit pe copil în cap. Când l-a lovit, i-a crăpat capul. Copilul a căzut jos ținând strâns pachetul cu mânuțele. În timpul acela venea și ofițerul Radus. Drept atunci a rânduit Dumnezeu. Când a văzut că a căzut copilul, a strigat la fierar:

– Stai, măi, criminalule! Ce ai făcut? De ce ai lovit copilul?

Acela a văzut că e ofițer, s-a pus pe fugă. Ce, știa că e creștin? Era autoritate. Când a zis ofițerul „Stai!”, acela a fugit. Ofițerul s-a apropiat. Copilul era în agonia morții, dar îl vedea pe ofițer că venea la biserică și îl cunoștea. Și ofițerul când l-a văzut, n-a știut că copilul are Sfintele, dar a văzut că are ceva la dânsul. L-a luat în brațe, copilului îi curgea sângele din cap, și prin lacrimi și sânge l-a cunoscut pe ofițer. Și când a văzut că-l cunoaște, el ținea strâns pachetul cu Sfintele Taine, nu era sigur că-l vede pe Radus. Și a strigat acest cuvânt și a murit:

– Radus, Radus, dacă ești tu, nu da Sfintele Taine!

Acest cuvânt a mai zis și a murit în brațele ofițerului. Auzi ce grijă a avut copilul! Ultimul lui cuvânt! Că el a zis acolo în biserică: „Eu viu nu le dau!” Ai văzut copil de creștin de pe atunci! A murit cu acest cuvânt: „Radus, Radus, nu da Sfintele Taine!” Zicând aceasta, a murit. Ofițerul, când a văzut că copilul are Sfintele Taine, a plâns, a luat în brațe copilul și Sfintele Taine și l-a dus acasă la Casianus, profesorul din Roma, unde era biserică înăuntru. El știa ce biserici sunt în Roma. Și i-a zis:

– Măi frate, păstrează odorul acesta. Uite un martir care a zburat la cer aducând Sfintele Taine la ceilalți. Uite!

Și a luat el pachetul și a început a plânge că vedea că erau picături de sânge din capul copilului pe pachetul cu Sfintele Taine. El era martir înainte de martiri, că și-a vărsat sângele înainte de a se împărtăși aceia cu Sângele lui Hristos.

Și s-a dus Radus la temniță, iar când a ajuns acolo, i-a găsit pe toți în genunchi la rugăciune. Toți se rugau împreună cu preotul să vină Sfintele Taine. Și Radus i-a adunat pe toți și le-a ținut o predică:

– Frații mei creștini, suferiți de atâția ani, dar câți au murit în temnița asta și s-au dus la cer. Bucurați-vă! Nu vă mâhniți, fraților, că Hristos v-a împlinit cererea. Iată a ajuns la voi Însuși Hristos viu, cu Trupul și Sângele Său. Dar gândiți-vă că cel ce a adus aceste Preacurate Taine, a zburat înaintea voastră la ceruri. Uite un copil de zece ani a murit în brațele mele ținând strâns pachețelul și strigând cu toată inima: „Radus, Radus, dacă ești tu, nu da Sfintele Taine!” Și zicând acestea, a adormit copilul.

Au plâns toți și s-au înflăcărat. Și atunci s-a dezbrăcat unul cu o haină mai curată care o avea și a pus-o unde era un loc mai curat în temniță, apoi au desfăcut pachetul și au găsit acolo și scrisoarea de la catacombe: „Am trimis Sfintele Taine și ne rugăm în biserică – ei n-au contenit în biserică de a se ruga – să ajungă Preacuratele Taine la voi, ca să vă fie spre îmbărbătare, sfințire și înnoirea puterilor sufletești”.

Și i-a împărtășit cu Preacuratele Taine preotul Lucianus pe toți, iar peste o oră a venit garda păgână și i-a schimbat pe aceștia care în taină erau creștini, dar nimeni nu știa. Și a dat ordin Dioclețian: „Creștinii care merg la mâncarea fiarelor să fie dezbrăcați de hainele lor și să fie îmbrăcați cu piei de dobitoace: de oi, de capre, de viței, de cai”. De ce? Când i-ar vedea fiarele, să nu-i mai socoată oameni, să sară mai tare pe ei. Și i-au scos împărtășiți cu Sfintele Taine. Și leii, când au ieșit, au făcut așa o roată de trei ori și se uitau la dânșii. Iar preotul, bătrânul, le-a zis: „Dragii mei, îngenunchiați, că-i ultima rugăciue”. S-au rugat la Dumnezeu ca prin dinții fiarelor să meargă la cer. Și după ce s-au rugat și s-au iertat unii pe alții, leii au început să-i mănânce.

Am fost la cuștile acelea de fier unde stăteau leoparzii, tigrii, panterele și leii. Am fost și leam văzut acolo și ne zicea: „Uite, de aici a dat drumul la lei, uite aici i-a mâncat”. Și sus priveau în amfiteatru o sută de mii de spectatori cum îi mănâncă fiarele. O femeie avea copilul în brațe când a scos-o în arenă și copilul, când a văzut că leul a pus labele pe pieptul mamei sale, a țipat și l-a iritat. Și atunci leul s-a întors și a prins capul copilului ca o nucă. Și a rupt și mâna dreaptă a femeii și pe copil deodată l-a omorât.

Și în câteva ceasuri au rămas din ei grămezi de oase. Leii erau plini de carne, de sângele martirilor, cu labele însângerate și mustățile și gurile pline de sânge. Stăteau tolăniți la soare sătui de carne de martiri, căci pântecele leilor se făcuseră morminte de martiri.

Și am văzut rămășițele acestor martiri care au murit în anul cutare. În altă parte altele de altădată care au fost la fiare, că nu numai acum au fost dați. Și când am ieșit din aceste catacombe de la Roma, am ieșit cu jumătate de inimă: „Ia, măi frate, o mână de țărână de aici că asta toată e udată cu sânge de martir”. Am luat și noi cum am putut.

Și aceia s-au dus la cer și noi îi pomenim acum: „Sfinte mare mucenic Gheorghe, roagă-te lui Dumnezeu!” și atâția sfinți. În calendare sunt trecuți o parte, dar în mineie sunt mai mulți și în martirologul roman. Și vă spun, dragii mei, de aceea să cinstiți pe sfinți, că sfinții lui Dumnezeu șiau dat viața și și-au pus sufletul pentru Hristos. Mântuitorul a spus: Cel ce mărturisește pentru Mine înaintea oamenilor și Eu voi mărturisi pentru dânsul înaintea Tatălui Meu care este în ceruri… Cel ce își cruță sufletul său îl va pierde, iar cel ce îl pierde pentru Mine și pentru Evanghelie îl va afla. Deci Biserica noastră s-a împodobit ca cu o porfiră cu sângele a zeci de milioane de sfinți mucenici.

Pe unde te duceai, numai morminte de sfinți. Și ce puteai să faci, că o catacombă avea 20 de kilometri. Noi am mers două ore și ne-am întors înapoi. Când ne-am ridicat deasupra, ne arătau munți, ogoare de porumb, grâu, copaci și ne spuneau: „Pe acolo tot catacombă este”. Dar zic eu: „În cât timp se poate vizita catacomba asta?” „Cam într-o lună jumătate-două, ca să o vezi toată”.

Atâtea biserici și minuni am văzut pe sub pământ. Și la catacomba Sfintei Domitilla și la a Sfântului Sebastian și a Sfintei Cecilia, cea oarbă. Să vedeți acolo cum s-a întemeiat Biserica noastră. Când am fost la Ierusalim am zis: „Din Mormântul Domnului a înviat Hristos!”, iar acolo am zis: „De sub pământ a înviat Biserica lui Hristos trei sute de ani!”. Căci catacombe nu erau numai la Roma, ci erau și în Cartagina Africii și în Nicomidia, unde este Turcia astăzi, că era reședința de vară a lui Dioclețian. Au fost peste 750 de km de catacombe pe sub pământ făcute de creștini, în timpul marilor persecuții și necazuri de atunci. Iată cum a trăit Biserica noastră.

Astăzi suntem liberi, ne trage clopotul, ne sună toaca, ne cheamă preoții la biserică să se citească Evanghelia și Apostolul și să ne țină predici, și nu mergem, că suntem liberi. Atunci uite cu câtă greutate țineau credință. De aceea s-au făcut sfinți, și auzi ce spune Scriptura: Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi, Dumnezeul lui Israel! Și iarăși: Sfinților care sunt pe pământul Lui, minunate a făcut Domnul toate voile Sale întru dânșii!

Dar vă spun: Toți sfinții lui Dumnezeu spun și Mântuitorul o spune: Înainte de vremea cea de la urmă o să vină prigoană mai mare peste Biserică. Pentru că Sfântul Ioan Evanghelistul la Apocalipsă zice: Am văzut sufletele celor junghiați pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturisirea care au dat-o. Și strigau către tronul mielului, către tronul lui Hristos: Până când, Doamne, nu vei judeca și nu vei răzbuna sângele nostru de la cei ce locuiesc pe pământ? Și auzi ce le-a spus Mântuitorul: Stați și așteptați până ce vor plini și cei dimpreună cu voi care vor veni la sfârșitul veacurilor. Și iarăși spune Sfântul Ioan: Am văzut mulțime mare de sfinți îmbrăcați cu haine de in albe și purtând ramuri de finic. Și erau din toată limba și neamul sub cer și nimeni nu-i putea număra. Și strigau: Aliluia, aliluia, aliluia, slavă și mântuirea este a Dumnezeului nostru în vecii vecilor. Aceștia sunt cei care vin din necazul cel mare și și-au spălat veșmintele lor și le-au albit în sângele Mielului.

Sfinții n-au luat plată, ei stau în rai, dar n-au luat împărăția cerurilor până nu vin și sfinții cei de la sfârșit. Și de aceea v-am spus: Noi, săracii de noi, suntem în timpurile cele mai fericite că avem libertatea să ne închinăm oricând, oriunde, e mare fericire pe noi. Noi n-am suferit nimic pentru dragostea Mântuitorului, dar în sufletele noastre și în adâncul inimii să fim hotărâți să suferim, că Mântuitorul spune: Cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui.

Deci pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria și ale tuturor milioanelor de sfinți care au suferit pentru Biserica noastră, să fie mila Domnului cu noi cu toți, să ne mântuim și noi și dumneavoastră să vă meargă bine în veacul de acum și în cel viitor. Amin.

Ilie Cleopa; Ne vorbește părintele Cleopa vol. 14

Distribuie