Așa cum creștinătatea își pierde ce a mai rămas din savoarea credinței sale adevărate, tot astfel și creștinii ortodocși — influențați fără vrerea lor de duhul vremurilor — au început să piardă înțelesul drept a ceea ce este în fapt Biserica. Perspectiva lor este, ca și aceea a societății în care trăim, întoarsă în afară, și astfel privesc Biserica tot mai mult ca pe o instituție. Simțind nevoia presantă de a răspunde acestei tendințe, Arhiepiscopul Averchie a scris:
„Ortodoxia nu este doar vreun fel de organizație pur pământească, ce e ocârmuită de patriarhi, episcopi și preoți care dețin conducerea în Biserica ce se numește oficial <Ortodoxă>. Ortodoxia este «Trupul tainic al lui Hristos», al cărei Cap este Însuși Hristos (vezi: Efeseni 1, 22-23; Coloseni 1, 18, 24), iar alcătuirea ei nu-i cuprinde doar pe preoți, ci și pe toți cei care cred cu adevărat în Hristos — care prin Sfântul Botez au intrat în chip legiuit în Biserica pe care El a întemeiat-o —, atât cei care viețuiesc acum pe pământ cât și cei care s-au săvârșit întru credință și evlavie”.
Arhiepiscopul Averchie s-a temut că duhul eclesiologiei ortodoxe va fi înlocuit printr-o concepție papistășească asupra Bisericii, iar conducătorii ortodocși vor fi văzuți în conștiințele credincioșilor drept mini-papi, punându-L astfel în umbră pe Hristos ca și Cap al Bisericii. Atunci când Biserica va ajunge să fie mai întâi identificată cu o administrație vremelnică — și-a dat seama arhiepiscopul — Antihrist va avea o ușă deschisă către inimile oamenilor și cu puțin efort îi va preschimba în slugi supuse ale sale. Înțelegându-se greșit Biserica, se vor săvârși — „pentru binele Bisericii” — lucruri vădit potrivnice poruncilor și voii lui Hristos.
Întorcându-ne din nou atenția dinspre pământesc spre duhovnicesc, în definiția dată de el Bisericii, a afirmat:
„Biserica Ortodoxă nu este nici un fel de «monopol» sau «afacere» a clerului, cum cred cei ignoranți sau cei străini de duhul Bisericii. Nu este moștenirea unui sau altui ierarh ori preot. Este unitatea duhovnicească strânsă a tuturor celor care cred cu adevărat în Hristos, care se străduiesc să țină poruncile lui Hristos cu sfințenie — cu singurul țel de a moșteni acea fericire veșnică pe care Hristos Mântuitorul ne-a gătit-o nouă — și care, dacă păcătuiesc din slăbiciune, se căiesc sincer și se străduiesc să aducă „roade vrednice de pocăință” (Luca 3, 8)”.
Cei a căror grijă de căpetenie este întărirea puterii vremelnice a Bisericii, se pot simți amenințați de definiția dată de Arhiepiscopul Averchie Bisericii (care, ar trebui observat, este aceeași cu definiția Fericitului Arhiepiscop Ioan Maximovici, ceea ce adeverește că acești doi ierarhi erau într-un cuget și vorbeau dintru aceeași tradiție). Uneori se poate auzi: „Da, Biserica este tainică. Dar trebuie să țineți seama de aspectul pământesc al Bisericii, oricât de obișnuit, de banal ar fi el”. Cu toate că răspunsul Arhiepiscopului Averchie la acestea a făcut într-adevăr loc unor astfel de considerații, el le-a și înlăturat deplin ca îndreptățiri ale deșertăciunii lumești în Biserică:
Biserica — e adevărat — nu poate fi întru totul îndepărtată din lume, căci în ea intră oamenii câtă vreme încă trăiesc pe pământ, și prin urmare elementul «pământesc» din alcătuirea ei și organizarea exterioară sunt de neocolit; totuși, cu cât există mai puțin din acest element «pământesc», cu atât mai bine va fi pentru țelul ei veșnic. În orice caz, acest element «pământesc» nu ar trebuie să întunece sau să curme elementul strict duhovnicesc — problema mântuirii sufletului pentru viața veșnică — pentru care Biserica a și fost întemeiată și ființează.
După cum a înțeles Arhiepiscopul Averchie, umbrirea celor duhovnicești de către cele pământești în viața bisericească a dus la pierderea a ceva de trebuință tuturor creștinilor: o conștiință a diferenței dintre ceea ce este formal și ceea ce este drept. Întorcându-și atenția către lumea din afară, omul caută mai degrabă „atitudinea acceptată” — ceea ce este corect și bun în ochii altora — decât să fie lăuntric cinstit față de Dumnezeu și de propria lui conștiință. A idealiza și a te conforma cu ceva pentru că este „corect” și „recunoscut” e totuna cu a cere să fii amăgit, căci Satana poate lesne — mai ales în vremurile noastre — să facă „formalismul” exterior să coexiste cu minciuna lăuntrică. Din această pricină Arhiepiscopul Averchie a accentuat:
„Trebuie să înțelegem și să ne aducem aminte că Ortodoxia nu reprezintă numai și nici întotdeauna ceea ce în mod formal este numit <ortodox>, căci în vremurile noastre înșelătoare și rele, apariția pretutindeni a pseudoOrtodoxiei care-și înalță capul și se statornicește în lume, este un fapt nespus de dureros, însă, în mod regretabil, unul de necontestat. Această Ortodoxie mincinoasă se străduiește cu înverșunare să se substituie adevăratei Ortodoxii, așa cum în vremea sa, Antihrist se va sârgui să-L înlocuiască pe Hristos cu sine însuși.”
Sfântul Ioan de Kronstadt completează: „Biserica lui Hristos este corabia mântuirii. Cine o neagă, acela va pieri neîndoielnic și pe bună dreptate, din pricina mândriei, nebuniei, îngâmfării, obișnuințelor păcătoase și a capriciilor lui. Biserica este tezaurul și școala nestricăciunii, a sfințeniei, a adevărului, a milei, a înfrânării, a bărbăției.”