Călugărul, care în limba greacă înseamnă „bătrân frumos (bun)”, este un creștin care dorește să fie desăvârșit, închinându-și întreaga viață lui Hristos, până la moarte. Cel ce se simte chemat de Dumnezeu la această viață mai înaltă, împlinește sfaturile evanghelice date de Hristos, Care zice: Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta și o împarte la săraci și vei avea comoară în cer; apoi vino și urmează Mie! (Matei 19, 21). Călugării trăiesc numai în mănăstiri și schituri, sub povățuirea stareților și a duhovnicilor bătrâni. Ei trebuie să împlinească trei voturi sau făgăduințe principale: ascultarea, fecioria și sărăcia de bunăvoie, așa cum a trăit Domnul pe pământ, cum au trăit Apostolii, Cuvioșii Părinți și toți sfinții. In viața monahală, călugării încearcă să imite, după putere, rânduiala vieții îngerești, căci îngerii ascultă desăvârșit de Dumnezeu și trăiesc în veșnică iubire și feciorie, arzând de dumnezeiasca dragoste. Călugării se mai numesc și monahi, adică oameni singuri, însingurați de cele pământești, pentru a vorbi numai cu Dumnezeu și cu îngerii. Fericiți sunt cei chemați la călugărie, care împlinesc cele făgăduite!
Ce asemănare este între viața monahală și cea de familie? Atât creștinii care trăiesc în căsnicie, cât și monahii care se nevoiesc în mănăstiri sunt frați în Hristos. Și unii și alții trăiesc cu Hristos și se hrănesc din învățăturile Sfintei Evanghelii. Mănăstirea este, și ea, o familie duhovnicească, ce are drept scop desăvârșirea sufletelor prin rugăciune, post, ascultare, feciorie și celelalte fapte bune. Mănăstirile cresc și ele fii duhovnicești. Adică pe cei ce vin din sânul familiilor creștine, îi cresc în Hristos, îi ajută să se despătimească, să învețe a se ruga, a se smeri, a se jertfi pentru Domnul și a iubi întreaga zidire.
Călugării sunt frați duhovnicești cu toți creștinii dreptmăritori. Deosebirea principală între unii și alții este căsătoria. Creștinii se căsătoresc pentru naștere de copii și continuarea vieții pe pământ, iar călugării se logodesc numai cu Hristos Pentru mântuirea și creșterea de fii sufletești. Crucea căsniciei și crucea călugăriei formează cele două căi în viața creștinului, după Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți. Cel ce a luat crucea căsătoriei nu mai are voie să o lase pentru a lua crucea călugăriei. Numai dacă cei doi soți nu au copii, ori dacă și-au căsătorit copiii, prin învoire se pot retrage la bătrânețe în viața monahală întru pocăință. La fel, nici călugării nu mai pot lepăda crucea călugăriei pentru a se căsători. Cei ce fac acest greu păcat se aseamănă cu Iuda vânzătorul și sunt lepădați din Biserică, asemenea păgânilor și apostaților. Însă, dacă revin la mănăstire, au iertare și mântuire.
Între aceste două căi de mântuire, căsătoria și călugăria, mai este o cale de mijloc, anume calea sau crucea fecioriei, care are mare plată la Dumnezeu. Aceasta se mai numește și „călugărie albă”. Cei care nu vor să se căsătorească și nici nu primesc cinul monahal, pot urma lui Hristos și în lume, ducând viață desăvârșită prin rugăciune, feciorie, post și milostenie. La fel sunt considerate văduvele și cele lăsate de bărbați care renunță la a doua căsătorie și duc viață în lume în totală curăție, smerenie și fapte bune. Astăzi sunt mult mai numeroși creștinii care duc această cruce a fecioriei și curăției în lume, decât călugării din mănăstiri. Asemenea tineri, fecioare și văduve curate erau și pe vremea Mântuitorului, ca femeile mironosițe, care urmau întru toate Domnului și erau nelipsite de la biserică.
Cine poate intra în viața monahală? Numai creștinii ortodocși, după vârsta de 18 ani, care sunt sănătoși, din părinți evlavioși, care simt în inima lor chemare de la Dumnezeu și nu sunt căsătoriți, care doresc să urmeze lui Hristos până la moarte și au binecuvântarea duhovnicului lor. Părinții care își opresc copiii să vină la mănăstire, fac un greu păcat. Iar tinerii care intră în mănăstire, stau un timp provizoriu și, numai dacă se simt chemați la călugărie, cu binecuvântare sunt tunși în monahism, cu mâna pe Evanghelie și Cruce, asemenea celor ce se cunună, și li se schimbă și numele de botez. Călugăria este considerată al doilea botez. De aceea toate păcatele făcute până atunci li se iartă. După un număr de ani, călugării aleși, cu pregătire duhovnicească și teologică, pot fi hirotoniți preoți și făcuți duhovnici. Preoții călugări slujesc de obicei numai în mănăstiri și la centrele eparhiale, iar în caz de nevoie, pot sluji, temporar, și la parohii.
Ioanichie Bălan; Călăuză ortodoxă în Biserică vol. 1