Când l-a făcut Dumnezeu pe om, a sădit în el ceva dumnezeiesc, ca un gând mai fierbinte și luminos, având calitatea unei scântei care luminează mintea și arată acesteia deosebirea binelui de rău. Aceasta se numește conștiință, și ea este legea firii lui. Ea este închipuită de puțurile pe care le-a săpat Iacov (Facere 26, 13—14), cum au zis părinții, și pe care le-au astupat filistenii. De această conștiință ascultând patriarhii și toți sfinții dinainte de Legea scrisă, au bineplăcut lui Dumnezeu. Aceasta fiind astupată și călcată de către oameni prin înaintarea păcatului, am avut nevoie de Legea scrisă, am avut nevoie de sfinții proroci, am avut nevoie de însăși venirea Stăpânului nostru Iisus Hristos ca să o descoperim și să o trezim, ca să aprindem din nou acea scânteie acoperită, prin păzirea sfintelor Lui porunci.
Deci atârnă acum de noi fie să o astupăm iarăși, fie să o facem să ne lumineze, dacă ascultăm de ea. Căci când conștiința noastră ne spune să facem aceasta și disprețuim glasul ei, și iarăși ne spune și nu facem, ci rămânem călcând-o pe ea, o astupăm, și nu mai poate să ne vorbească limpede de sub povara așezată asupra ei. Ci ca un sfeșnic ce lucește printr-o ceață începe să ne arate lucrurile în chip mai afumat, mai întunecos, și așa, datorită înaintării păcatului, nimenea nu-și mai poate vedea limpede fața sa, ci ca într-o apă tulburată de multe gunoaie.
Astfel, nu mai simțim cele ce ni Ie spune conștiința noastră, încât părem aproape că nu o mai avem. Dar nu e nimenea care să nu o aibă. Căci e ceva dumnezeiesc, precum am spus mai înainte, și nu se pierde niciodată, ci totdeauna ne aduce aminte de ceea ce suntem datori. Dar noi nu simțim, prin faptul că, așa cum am zis, o disprețuim și o călcăm.
De aceea, prorocul plânge pe Efraim și zice: „Făcutu-s-a Efraim stăpân peste potrivnicul lui și a călcat judecata” (Osea 10, 11). Prin potrivnicul lui înțelege conștiința. De aceea se și zice în Evanghelie: „Împacă-te cu pârâșul tău până ești pe cale cu el, ca nu cumva să te predea pe tine judecătorului și judecătorul, slujitorilor și să te arunce pe tine în temniță. Amin zic ție, nu vei ieși de acolo până ce nu vei întoarce și ultimul bănuț” (Matei 5, 25—26). De ce numește conștiința potrivnic? Pentru că ea se împotrivește totdeauna voii noastre celei rele și ne mustră când nu facem ceea ce trebuie să facem și facem ceea ce nu trebuie să facem. Și ea ne pârăște pe noi. De aceea o numește potrivnic și pârâș și ne poruncește zicând: „Împacă-te cu pârâșul tău cât ești încă pe cale cu el.” Iar calea este, cum zice Sfântul Vasile, lumea aceasta.
Să ne sârguim deci, fraților, să păzim conștiința noastră cât suntem în lumea aceasta, nelăsând-o să ne mustre în privința vreunui lucru, necălcând-o nici măcar în lucrul cel mai mic. Căci de la cele mici și prin fire neînsemnate ajungem să disprețuim și pe cele mari …
Iar păzirea ei e de multe feluri. Se poate păzi conștiința față de Dumnezeu, față de aproapele și față de lucruri. Și față de Dumnezeu o poate păzi cineva când nu disprețuiește poruncile Lui, chiar și în acele lucruri în care nu-l vede pe el vreun om, și în cele în care nu-i sunt cerute de cineva. Acela păzește conștiința față de Dumnezeu în ascuns. De pildă: când nesocotim rugăciunea, când se suie la inima noastră un gând pătimaș și nu veghem, și nu ne strângem pe noi înșine, ci ne învoim cu el; când vedem pe aproapele zicând sau făcând ceva și îl bănuim, și-l osândim. Și, simplu grăind, toate câte se fac întru ascuns, pe care nimenea nu le știe, decât numai Dumnezeu și conștiința noastră, pe toate trebuie să le păzim, Aceasta este conștiința față de Dumnezeu.
Iar cea față de aproapele este să nu facă cineva nimic de care știe că necăjește sau rănește pe aproapele fie cu lucrul, fie cu cuvântul, fie cu înfățișarea, fie cu privirea. Căci poate răni pe aproapele și înfățișarea noastră, cum am spus de multe ori. Și-l poate răni și privirea. Și, simplu grăind, toate câte știe omul că pot să dea vreun gând aproapelui prin care se pătează însăși conștiința lui, de care știe că e în stare să vatăme sau să necăjească. De toate acestea trebuie să se păzească și să nu le facă. Aceasta înseamnă a păzi conștiința față de aproapele.
Iar păzirea conștiinței față de lucruri stă în a nu se folosi cineva rău de un lucru, în a nu strica vreun lucru sau a-l arunca, ci, chiar de vede vreunul aruncat, să nu treacă cu vederea, fie el cât de neînsemnat, ci să-l adune și să-l pună la locul lui.
Avva Dorotei din Cartea Filocaliilor