Păcatul a fost adus în lume atunci când diavolul și omul și-au creat soarta lor rea prin voia lor liberă. Prin neascultare și cădere, omul a început să cunoască o multitudine de păcate în care cade pradă sensibilității lumii, ajungând la o multiplicare a acestora în forme variate.
Păcatul este călcarea Legii lui Dumnezeu, călcare voită sau nevoită, cu știință sau fără știință, cu fapta, cu cuvântul, cu gândul.
Păcatul este necinstirea adusă lui Dumnezeu, ocară, disprețuire, defăimare, nerecunoaștere și vătămare adusă ființei Dumnezeiești, dintr-un sentiment egoist.
Păcatul este necredință și neîncredere în Dumnezeu, în legea Lui și prea multă credință și încredere în sine, până acolo ca omul să-și fie singur lege, pentru că de îndată ce ai călcat Legea lui Dumnezeu ai urmat o altă lege, fie a ta, fie a diavolului.
Păcatul este a doua răstignire adusă Mântuitorului, căci prin păcat se reînnoiesc toate batjocurile de altădată și toate bătăile primite. Piroanele, sulița, spinii, prin păcat Mântuitorul le simte din nou. Acum, însă, nu mai sunt bătute de cei ce-L defăimau și strigau: „Să Se răstignească, să Se răstignească,. , acum Îi sunt administrate de cei ce zic că cred în El, că-I urmează poruncile, că-L iubesc. Acum Îl scuipă în față cei ce sunt botezați, acum cununa de spini I-o pun cei ce se numesc creștini, acum Îi dau palmele, acum Îi bat piroanele, acum Îl împung cu sulița cei pentru care a suferit batjocuri și bătăi și pentru care Și-a dat sângele Său pe Golgota pentru ca să-i facă fii ai lui Dumnezeu, pentru ca să le deschidă Raiul, să sfarme moartea și să dărâme iadul.
Păcatul este îndepărtare de Dumnezeu și, în schimb, apropiere de diavol, este îndepărtare de casa Tatălui și păzire în țară străină a porcilor diavolului.
Pentru că suntem robi aceluia căruia îi slujim (Ioan 8, 34), păcatul înseamnă robia diavolului.
Când păcătuiești nu mai socotești ceea ce a făcut pentru tine Dumnezeu, nu-I mai ești fiu și nu te gândești la dreptatea Lui, care va pedepsi pe cei ce păcătuiesc împotriva Voii Lui.
Prin păcat toate lucrurile Iui Dumnezeu sunt pornite împotriva scopului pentru care au fost făcute.
Gura n-a fost făcută de Dumnezeu ca să înjurăm cu ea, să bârfim și să blestemăm pe aproapele, ci gura a fost făcută ca, cu ea, să vorbim lucruri folositoare sufletului.
Mintea nu ți-a dat-o Dumnezeu ca, cu ajutorul ei, să găsești argumentele care te îndepărtează de Dumnezeu, ci ca să găsești argumentele care te apropie.
Ochii nu au fost făcuți spre a privi ceea ce aduce vătămarea sufletului, ci spre a vedea creațiile lui Dumnezeu și spre a-I aduce mulțumiri.
Tot așa, urechile, mâinile, picioarele n-au fost create spre a ne îndepărta de Dumnezeu. Bunătatea și îndelunga răbdare a lui Dumnezeu nu vrei să le socotești ca atare?
Căci să știi că tot timpul ți s-a dat ca să câștigi Raiul și tu te pierzi socotind că El nu va mai judeca, că nu va ierta, că sunt alții mult mai răi ca tine.
Ce trebuie să facă cel ce s-a pocăit de un păcat și a căzut iarăși în el?
Dacă cineva, după ce s-a pocăit de păcat, îl face din nou, asta arată că nu s-a curățit de pricina dintâi a păcatului aceluia, din care, ca dintr-o rădăcină, crește iarăși, negreșit, mlădiță potrivită ei. Dacă cineva vrea să taie ramurile unei plante lăsând neatinsă rădăcina, aceasta odrăslește iarăși mlădițe de același fel: astfel, întrucât unele păcate își au obârșia nu în sine, ci se nasc din alte păcate, cel ce dorește să se curățească de ele trebuie să smulgă din sine însuși pricinile lor dintâi. De pildă, cearta sau zavistia începe nu de la sine, ci crește din rădăcina iubirii de slavă: cel ce caută slavă de la oameni intră în întrecere cu cei ce au nume bun sau îi pizmuiesc pe cei mai vestiți decât ei. Așadar, dacă cineva, după ce s-a pocăit o dată pentru zavistie sau ceartă, cade iar în aceleași păcate, să știe că lăuntric e bolnav de pricina dintâi a păcatelor acestora, care este iubirea de slavă, și că trebuie să vindece această boală prin cele potrivnice ei, și anume prin smerita cugetare (iar smerita cugetare o deprindem îndeletnicindu-ne cu treburi umile), așa încât să nu mai crească în el mlădițele iubirii de slavă. La fel stau lucrurile cu oricare dintre păcate.
„A greși e omenește, a ierta e dumnezeiește, a persista în păcat este lucru drăcesc„. Adică să păcătuiești este un lucru omenesc. Să ierți este dar de la Dumnezeu. Dar să insiști și să persiști în păcat este un lucru drăcesc. Ai dreptul să păcătuiești, dar în același timp ai și datoria să te ridici.
Sfântul Paisie Aghioritul spune că atunci când păcătuim să nu ne pierdem nădejdea în Dumnezeu și să ne ridicăm din nou. „Să plângem pentru păcatele noastre, nădăjduind întotdeauna în iubirea și mila lui Dumnezeu. Să ne crecetăm continuu pe noi înșine, să ne pocăim pentru păcatele noastre și să ne înfricoșăm de neputințele noastre. Dar să nu ne pierdem, însă, nădejdea mântuirii!„
Cuvânt de Folos