După cuvântul Sfântului Ioan Damaschin, pocăința este întoarcerea de la viața după fire la viața împotriva firii, de la diavol la Dumnezeu prin ascezăși nevoință; mai mult, ea este o întoarcere de bună voie de la păcate la virtuțile opuse acestora. Semnele pocăinței sunt părerea de rău și schimbarea minții, în vreme ce însușirile pocăinței sunt zdrobirea inimii, lacrimile, respingerea păcatului și iubirea virtuților. Este necesar ca pocăința să fie sinceră. Dar sinceritatea vine din zdrobirea inimii, din dispoziția de a împlini Dreptatea Dumnezeiască și de mărturisirea propriilor păcate.
Adevărata pocăință este schimbarea minții spre săvârșirea faptelor bune, o schimbare a vieții morale, o schimbare spre mai bine, o lepădare totală de viața trăită până atunci și de păcat, o dorință neclintită de practicare a virtuților, o unificare desăvârșită a propriei voințe cu voia dumnezeiască. De aceea, pocăința este renașterea morală a omului și punctul de plecare pentru o viață nouă și virtuoasă.
Un model de pocăință autentică ne este dat de Proorocul Isaia, cel care îi îndemna pe iudei să se pocăiască și să se întoarcă la Dumnezeu. Iată ce spune el: Spălați-vă, fiți curați; lepădați răutățile voastre dinaintea ochilor Mei; opriți-vă de la răutăți; învățați să faceți binele; căutați dreptatea, ajutați-l pe cel nedreptățit, faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă! Veniți să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e purpura, ca zăpada le voi albi, și de vor fi roșii ca focul, ca lâna albă le voi face (Is. 1, 16-18).
Cel ce se pocăiește cu adevărat, dobândește o inimă înfrântă și smerită. David, proorocul și regele, este un exemplu grăitor de pocăință. Mintea și inima lui, sufletul și trupul, atât omul lăuntric cât și cel din afară dau mărturie de o schimbare adevărată a minții și de dorința arzătoare de împăcare cu Dumnezeu. Psalmii lui, plini de râvnă dumnezeiască în special psalmul de pocăință (psalmul 50) prin care el caută mila Domnului – sunt reflexii transparente pline de har prin care sunt reflectate dumnezeiasca lui râvnă și firea sa înflăcărată după adevărata pocăință. Acest fel de inimă înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi.
Pilde de pocăință asemănătoare sunt cea a lui Manase regele lui Iuda cea a ninivitenilor; cea a vameșului, și cea a fiului risipitor. Pocăința lui Zaheu ne arată, totodată, atât un mod prin care se vindecă păcatul cât și un mod prin care este satisfăcută jignirea adusă Dreptății Dumnezeiești. Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit (Luca 19, 8). Mirul desfrânatei pocăite, lacrimile lui Petru, pocăința tâlharului sunt pildele cele mai grăitoare de adevărată pocăință, dar și de dragoste a lui Dumnezeu față de om.
Un exemplu de pocăință fățarnică este Faraon, care și-a mărturisit păcatul de zece ori, a cerut iertare de zece ori, de zece ori L-a mâniat pe Dumnezeu și, în final, s-a pornit împotriva voinței lui Dumnezeu. Mulțimea păcatelor sale n-a putut să umilească nesăbuita sa inimă, aceasta rămânând învârtoșată și de neînduplecat (Ieșire 10, 16-20). Pocăința lui a fost din frica de a nu fi pedepsit sau ucis iar nu din simțământul că a păcătuit împotriva lui Dumnezeu, nu din conștientizarea păcatului său cel mare. Acesta a fost și motivul pentru care a fost acoperit de adâncurile Mării Roșii, suferind pe drept pentru falsa lui pocăință.
Sfântul Nectarie din Eghina; Despre pocăință și spovedanie