Rugăciunea este o puternică legătură între om și Dumnezeu. Rugăciunea e un mare har dat omului de Dumnezeu. Rugăciunea este cap a toată bunătatea, e un mare folos duhovnicesc și trupesc, e mântuire de tot cei rău, e scară la Împărăția lui Dumnezeu, la ceruri, e cale la viață, la fericirea vremelnică și veșnică. Rugăciunea făcută în Duh și adevăr (Ioan 4, 22-26; 1, 17; Filip 3, 3; 1 Cor. 3, 17), înaripează și înalță sufletul nostru sus, sus, până la Dumnezeu, cu Care îl unește.
Cultul interior și exterior, particular și public, pe care noi oamenii suntem datori a-l face întotdeauna înaintea lui Dumnezeu, îl manifestăm prin facerea sfintelor rugăciuni și slujbe. Prin aceasta, noi lăudăm pe Dumnezeu, ne bucurăm de binefacerile Lui, îl slăvim, îi mulțumim și arătându-i recunoștința noastră pentru bogățiile cu care ne-a împodobit, ne închinăm Lui, în orice vreme și în orice loc. Prin rugăciune noi cerem de la Dumnezeu: iertare păcatelor, milă, pace și har, știind că fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem face nimic (Ioan 15, 1-5). Prin rugăciunea făcută în Duh și adevăr, noi stăm de vorbă cu Dumnezeu. Așa au vorbit: drepții, patriarhii, proorocii, împărații… în Vechiul Testament și Mântuitorul eu Sfinții Apostoli și urmașii lor în Noul Testament până astăzi și cât va fi lumea aceasta.
Rugăciunile credincioșilor făcute în duh și adevăr, sunt duse de sfinții îngeri înaintea lui Dumnezeu. „Am văzut – scrie Sfântul Ioan Teologul – un înger care a venit și a stat lângă Jertfelnic, având cădelniță de aur și i sa dat lui tămâie multă, ca să le dea și să le înalțe cu rugăciunile tuturor Sfinților peste Jertfelnicul de aur, care este înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Și s-a suit fumul tămâiei cu rugăciunile Sfinților, din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu… Am văzut în mijlocul scaunului, al celor patru viețuitori și al celor 24 bătrâni, pe Mielul lui Dumnezeu… Când El a venit și a luat cartea sigilată, cei patru viețuitori și cei 24 bătrâni, au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăute și năstrăpi de aur pline de tămâieri, care sunt rugăciunile Sfinților” (Apc. 8, 3-4; 5, 6-8; 6, 9-11; PS. 140, 1-2; Lc. 1, 5-25).
În viața viitoare toți care ne vom învrednici a deveni moștenitori ai Raiului, vom sta veșnic de vorbă cu Dumnezeu, ca Îngerii din ceruri (PS. 102, 20-22; IS. 6; Apc. 4, 6-11; 19, 1-9; 7, 9-17; Mt. 18, 10).
„Va veni vremea și acum este, când închinătorii cei adevărați, se vor închina Tatălui în duh și în adevăr; că și Tatăl astfel de închinători Își dorește. Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr.” (Ioan. 4, 23-24; comp. Filip 3, 3; Ioan 1, 17; 2 Cor. 3, 17).
Mâinile cele mai lungi. Un învățat a pus odată o întrebare într-o revistă științifică: care oameni și care popoare ar avea mâinile cele mai lungi? S-au strâns multe răspunsuri. Unii spuneau că negrii ar avea mâinile cele mai lungi, alții că popoarele din Răsărit, alții că hoții de buzunare. Între răspunsuri a fost însă și unul ciudat, care zicea așa:
— Eu cred că mâinile cele mai lungi, le au oamenii care se roagă din toată inima lui Dumnezeu, pentru că mâinile acestor oameni ajung până la cer și iau de acolo, prin rugăciune, tot ce le trebuie. Astfel de mâini a avut, spre pildă, și Ilie Proorocul, care și-a întins mâinile în semn de rugăciune și a încuiat cerul și iarăși l-a descuiat prin rugăciune…
Minunat răspuns! Să ne fie și nouă de învățătură.
Nicodim Măndiță; Învățături despre rugăciune