Ce este Sfânta Tradiție? Sfânta Tradiție reprezintă ansamblul tuturor cunoștințelor despre Dumnezeu și despre viața duhovnicească, cu excepția Sfintei Scripturi, transmise prin operele Sfinților Părinți, prin hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, prin experiența de veacuri a Bisericii, prin textele liturgice.
Sfânta Tradiție completează și descoperă sensul și semnificația textelor Sfintei Scripturi, familiarizându-ne cu practica nemijlocită a vieții duhovnicești.
Așadar, pentru a cunoaște bazele învățăturii de credință creștine și pentru desăvârșirea ei continuă în viața duhovnicească, trebuie să avem în casă și să studiem Biblia — scripturile Vechiului și Noului Testament, care „…pot să te înțelepțească spre mântuire, prin credința cea întru Hristos Iisus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos spre învățătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înțelepțirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (II Timotei 3, 15-17).
În primul rând, trebuie să citim și să studiem Noul Testament al Domnului nostru Iisus Hristos, pentru că Biserica lui Hristos trăiește de două mii de ani încoace după Noul Testament.
Apoi, un creștin începător nu poate să se dezvolte și să sporească în Duh și Adevăr dacă nu recurge la vistieria duhovnicească a Sfintei Tradiții, a operelor Sfinților Părinți, a călăuzirii păstorilor Bisericii.
Drumul către Hristos trece în mod inevitabil prin biserică.
Biserica este locul comuniunii omului cu Dumnezeu, locul unde se oficiază slujbele religioase. Domnul Însuși a spus despre biserică: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema” (Matei 21, 13).
Rugăciunea este forma fundamentală de comunicare a omului cu Dumnezeu, accesibilă mereu și pretutindeni. Sub multe aspecte ea este înrudită cu comunicarea interumană. De exemplu: suntem copleșiți de necazuri, probleme și boli, de unde apare dorința de a ne descărca sufletul. Întâlnim o persoană apropiată, un prieten sau o rudă și, într-un moment de sinceritate, îi povestim tot ce ne frământă. Chiar dacă suntem ascultați în tăcere, simțim trăirea celui de lângă noi, compătimirea lui, atingerea sufletelor noastre.
Cam așa este și legătura sufletului cu Dumnezeu, pe care creștinul o simte în timpul rugăciunii. Această legătură, comunicare, „conexiune inversă” reprezintă lucrarea principală a rugăciunii, în timpul căreia creștinul își curăță sufletul și primește de la Dumnezeu harul Sfântului Duh. Însă dacă persoana apropiată sau prietenul s-ar putea să nu se afle aproape într-un moment de nevoie, Domnul este gata să audă chemarea inimii noastre întotdeauna și pretutindeni.
Este o mare bucurie pentru om să petreacă în comuniune neîntreruptă cu Creatorul său, să simtă mereu fericirea prezenței harice a lui Dumnezeu în inimă. Instrumentul principal pentru dobândirea acestei fericiri în suflet este rugăciunea neîncetată.
Rugăciunea poate fi săvârșită oriunde: acasă, pe drum, la muncă și, desigur, în biserică — locul destinat pentru rugăciune, locul unde sălășluiește Duhul lui Dumnezeu.
Biserica este locul unde rugăciunea particulară se consolidează prin rugăciunea obștească a Bisericii, prin participarea la slujbele religioase oficiate de preoți.
Unii oameni se întreabă: oare trebuie neapărat să merg la biserică? Oare Dumnezeu nu poate să-mi audă rugăciunea de acasă? Bineînțeles că poate! Dar este ca și cum am întreba oare nu aș putea să mă tratez de acasă? De ce ar trebui să vizitez un medic sau să merg la spital? Desigur, putem trata un guturai, dar nu întotdeauna. Însă cine poate să-și facă acasă o intervenție chirurgicală? Suntem nevoiți să apelăm la profesioniști, care își desfășoară activitatea în locuri special pregătite în acest sens.
La fel, pentru vindecarea sufletului și menținerea lui în stare de „sănătate”, avem nevoie de ajutorul specialiștilor, adică al preoților, care desfășoară activități speciale — slujbe religioase — într-un loc special — biserica.