Smerenia este o stare lăuntrică a sufletului nostru. Smerenia este temelia duhovnicească a vieții și, la fel ca și dragostea, piscul cel mai înalt Smerenia este unul din cele mai importante mijloace cu ajutorul căruia putem să săvârșim lucrarea mântuirii noastre.
Smerenia nu este doar una dintre virtuți, ci este întreaga viziune creștină asupra lumii: începutul vieții creștine nou-testamentare și viața însăși.
Iată pentru ce Preacuviosul Macarie Egipteanul, în minunatele sale scrieri, spune că smerenia este un semn al creștinismului ori că ea este un criteriu după care se poate determina dacă suntem creștini ori păgâni; dacă există în noi har ori dacă nu există; dacă suntem cu Dumnezeu ori dacă suntem fără Dumnezeu; dacă suntem fericiți ori nefericiți.
Fără smerenie, virtuțile nu au pentru noi nici un fel de valoare mântuitoare. Și cum ar putea fi altfel, când harul însuși, cel mai important mijloc al mântuirii noastre, ne este dăruit de Dumnezeu doar pentru umilință?
Smerenia este direcția întregii noastre vieți creștine ori temelia ei. Pentru smerenie, Domnul ne dă harul. Iar harul dă puterea de a împlini neînduplecat dumnezeieștile porunci. Și această împlinire a poruncilor ne face părtași bucuriei lui Hristos și aici, și în viața viitoare. Dacă vom avea smerenie, atunci vom avea toate virtuțile creștine, căci smerenia este temelia lor.
Pentru smerenie și blândețe, harul ne ferește de toate uneltirile vrăjmașului. Întorcând toate necazurile în bucurie și unindu-ne în veci cu Hristos, încă din viața pământească vom încerca bucuria cerească nespusă a acestei uniri cu Dumnezeu.
Să lăsăm smerenia să fie pentru noi cea dintâi și cea mai de temelie virtute. Dacă ea va fi cu noi, atunci vom dobândi minunată blândețe prin cea mai înaltă iubire către cei sărmani. Căci doar pentru smerenie Domnul ne dă harul Său. Doar prin el primim puterea să îi iubim pe cei care ne-au necăjit.
Și cum să ne smerim? Omul însuși nu poate să-și însușească această virtute. E nevoie ca în toate — și în cele mici, și în cele mari să ne recunoaștem neputința, faptul că suntem doar trup, iar fiecare manifestare a acestei neputințe să o folosim ca să ne ocărâm pe noi, să ne socotim pe noi de nimic și robi netrebnici ai lui Dumnezeu, care avem permanent nevoie de îndurarea lui Dumnezeu și de ajutor. E nevoie de a face și faptele îndurării. Milostenia curățește mulțime de păcate…
Smerenia are puterea de a aduna gândurile întru cugetarea la Dumnezeu, iar lipsa smereniei, slava deșartă, mândria răspândesc gândurile. Dacă gândurile sunt împrăștiate, înseamnă că ceva nu este în regulă în suflet, înseamnă că vrăjmașul a primit îngăduință în sufletul nostru și trebuie să ne căim înaintea lui Dumnezeu, trebuie să ne rugăm pentru iertare și ajutor. Trebuie să căutăm pricina. Alteori, aceasta se întâmplă (dacă nu este mânie) din îngăduirea zădărniciei care ne leagă de lume, din prea multele convorbiri lumești, din judecarea aproapelui. Luarea-aminte și rugăciunea născută din inimă sunt calea către Împărăția lui Dumnezeu, care este înlăuntrul nostru. Dacă nu există o asemenea rugăciune, înseamnă că L-am mâniat pe Domnul…
Însușirea de temelie a omului nou este smerenia (Învățați de la Mine, ci sunt blând și smerit…), fără de care împlinirea tuturor celorlalte porunci nu doar că nu-l apropie pe om de Dumnezeu, ci chiar îl face vrăjmaș al Lui. Căci acolo unde nu există smerenie, fără doar și poate există mândrie… Căderea omului în păcat se pare că i-a folosit acestuia spre dobândirea smereniei. (Dacă omul nu va fi vinovat de căderea cuiva ori a ceva, dacă sc învinovățește doar pe sine, ceea ce este pe deplin după dreptate. Aceasta este confirmată și de mustrarea conștiinței după săvârșirea păcatului…)
Experiența plină de înțelepțire a harului grăiește: singura stare a duhului prin care intră în om toate daruriIe duhovnicești este smerenia. Ce reprezintă pentru sine smerenia? Noi spunem: aceasta este rugăciunea neîncetată, credința, nădejdea și dragostea sufletului plin de cutremurare care-și predă viața sa Domnului. Mielușeaua Ta, Iisuse… strigă cu mare glas: Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc, și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfi fără prihană, primește-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.
Smerenia este poarta care deschide inima și o face capabilă de simțăminte duhovnicești. Smerenia dă inimii liniște netulburată, minții — pace, gândurilor — nevisare. Smerenia este puterea care cuprinde inima, înstrăinând-o de toate cele pământești, dându-i înțelegerea simțământului vieții veșnice care nu poate intra în inima trupească a omului. Smerenia îi dă minții curăția cea dintru început. Aceasta începe să vadă deosebirea dintre bine și rău în toate. Iar în sine, în toată starea sa și în mișcarea sufletului cunoaște numele cu care cel dintâi zidit, Adam, a numit animalele după însușirile lor, pe care le-a văzut la acestea. Smerenia se sprijină pe sigiliul liniștirii în toate, iar duhul omului în această liniștire stă înaintea Domnului în rugăciune. Până la simțirea smereniei în inimă rugăciunea nu poate să fie curată. Neîncetata amintire a lui Dumnezeu preîntâmpină răspândirea gândurilor noastre, atrăgând mintea din dobândirile zadarnice. Doar atunci când viată noastră este întru totul îndreptată către Dumnezeu omul va fi în stare, prin credință, să-L vadă pe Dumnezeu și în toate să se supună voii Lui, fără de care nu poate să fie o pomenire a lui Dumnezeu, nu poate fi o rugăciune curată și neîncetată… Pentru aceasta este nevoie de asprime și trebuie ca în permanență să luăm aminte la inimă și la mișcarea ei, cu tărie însoțind-o pe ea, căci ademenirea conduce sufletul în întunericul cel mai dinafară.
Fiecărui om i s-a dat de Dumnezeu măsura mântuirii. Pe cât de smeriți vom fi, pe atât ne vom apropia de Dumnezeu. Înăuntrul nostru, mireasa se va întâlni cu Mirele, cu Dumnezeu. Sufletul este mireasa lui Hristos! Iată, aceasta este mireasa și trebuie să o înfrumusețați cu flori. Trebuie să-i împletiți cunună de preț. Și trebuie să împletim această cunună până la sfârșitul vieții noastre. Dacă izbândim, atunci ne va da Domnul mântuire, Noi doar să fim întotdeauna stăruitori. Ai căzut, ridică-te, fugi. Zaci? Fă rugăciunea! Dacă nu reușești să te ridici, așa cum se întâmplă la luptă, când arbitrul numără până la zece, înseamnă că ai pierdut… Trebuie să ne ridicăm neîntârziat, trebuie să rezistăm până la sfârșit în această luptă inegală.
Smerenia este temelia tuturor virtuților… Când nu o are, omul este gol și se zbate încoace și încolo, însă, smerit fiind, nu poate fi vătămat de nimic. Trebuie să răbdăm toate ispitele și încercările, așa cum a răbdat Mântuitorul. Și nu doar să le răbdăm, ci și să le primim cu bucurie. Atunci vom dobândi mântuirea.
din cartea: Călăuză duhovnicească