Ce este tristețea și de câte feluri poate fi?

Ce este tristețea? Trebuie să subliniem faptul că tristețea este darul lui Dumnezeu. Ni s-a dat după cădere și este așezată în rândul patimilor ireproșabile (necondamnabile).

Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață că „Dumnezeu a pus în sufletul nostru tristețea, însă nu ca s-o folosim fără rost sau în mod vătămător, la vreme nepotrivită și în împrejurări potrivnice firii noastre, zdruncinându-ne în acest fel sănătatea sufletului și a trupului, ci ca să aducem prin aceasta, pe cât este cu putință, un câștig duhovnicesc mai mare. De aceea nu trebuie să ne întristăm când pătimim ceva rău, ci când săvârșim ceva rău. Dar noi am inversat lucrurile. Astfel, când săvârșim nenumărate rele nici nu ne întristăm, nici nu ne rușinăm. Dar dacă pătimim și cel mai mic rău din partea cuiva, atunci ne pierdem, ne îngreunăm, ne simțim cu inima zdrobită și nu ne mai gândim că tristețile și ispitele arată grija lui Dumnezeu mai mult decât împrejurările mulțumitoare„.

Tristețea este o putere a sufletului, care ne-a fost dată de către Dumnezeu ca ajutor în pocăința noastră. Întristarea după Dumnezeu conduce la „pocăința adevărată și neschimbată”.

„Prin urmare, de aceea există tristețea și mânia, subliniază Sfântul Ioan Gură de Aur, nu ca să ne stăpânească atunci când moare o persoană iubită, sau când ne pierdem banii, sau când suntem încercați de neșansă, ci ca să ne ajute în lupta noastră duhovnicească. Să nu ne întristăm pentru supărarea sau pentru vătămarea pe care ne-o pricinuiește cineva, ci pentru păcatele noastre prin care Îl întristăm pe Dumnezeu. Pentru că păcatele alungă departe de noi pe Dumnezeu, în timp ce mâhnirile pe care le încercăm din partea celorlalți oameni, Îl fac pe Acesta să rămână lângă noi ca ocrotitor„.

Când cel rău, însă, stăpânește această putere a tristeții dăruite de Dumnezeu, atunci se face mijloc pentru pieirea noastră, de vreme ce prin ea suntem conduși la nepăsare, la akedie, la depresie, la nesăbuință, la deznădejde, la sinucidere duhovnicească, dar și la moarte trupească.

După definiția Sfinților Părinți, depresia ar putea fi definită ca întristare și lucrare demonică, mânie, akedie, robire de către gânduri, pierderea lucrării pentru înfăptuirea „asemănării” cu Dumnezeu. Se înscrie în categoria generală a tristeții patologice, a întristării fără de Dumnezeu.

Așa cum observă Jean-Claude Larchet, „dincolo de ceea ce probabil descoperă cuvântul în sine, tristețea se arată ca starea sufletului care este cuprins de deznădejde și de mânie, de lipsă de putere și de slăbiciune, de îngreunare sufletească și de durere, de cădere, de dispoziție chinuitoare, de constrângere, de depresie care, cel mai des, este însoțită de o puternică neliniște, chiar și de agonie”.

Conform Sfântului Ioan Damaschin, există patru feluri de tristețe:

a. Depresia (mustrarea sufletului — angoasa) este tristețea care pricinuiește pieirea glasului (taie glasul);

b. Mâhnirea (greutatea sufletului — stenohoria, neliniștea) este tristețea care pricinuiește greutate în suflet;

c. Invidia este tristețea pentru bunurile străine;

d. Mila (simpatia) este tristețea pentru relele străine.

ieromonah Sava Aghiotitul; Patimi și depresie