Cea mai gravă formă de apostazie de Dumnezeu și de supunere sub stăpânirea diavolului este vrăjitoria și toate ramurile ei; o rană socială scârboasă, o religie ,diavolească” cu multe chipuri și multe denumiri, care le-a condus pe miile de victime ale ei la distrugere sufletească și trupească.
De la începuturi și până astăzi, satana, „cel ce înșală pe toată lumea” (Apocalipsa 12: 9), se străduiește să ni se arate ca un Dumnezeu adevărat. În fiecare epocă are susținători care, fie de nevoie, fie de frică, îl recunosc ca ocrotitor al lor și făptuiesc cu râvnă voile sale. Dintre aceștia, satana i-a ales pe „preoții” lui, care-l adoră în ritualuri tainice și înfricoșătoare, oferindu-i de la simplă tămâie până la… jertfe omenești!
Există, din păcate, oameni cu mintea vicleană, care doresc să-l slujească pe diavol. Îl invocă, îl cheamă să intre în ei, îl roagă să le stăpânească sufletele. De ce? Vor în felul acesta să dobândească putere suprafirească și să provoace uimire și teamă semenilor săi. Adică suferă profund de patima iubirii de stăpânire, a slavei deșarte și a mândriei. Își doresc desfătări materiale și trupești. Astfel, diavolul îi folosește ca pe niște unelte ale lui. Prin mijlocirea lor vădește „semne și năluciri”, cu puterea pe care, duh fiind, o are din firea lui.
Aceștia sunt vrăjitorii, sataniștii, spiritiștii, hipnotizatorii, medium-urile și mulți alții asemenea lor, care dobândesc puteri trupești și duhovnicești suprafirești. Rup sforile groase ca pe niște fire subțiri de ață. Sparg stânci. Retează ca pe niște paie copacii falnici. Se ridică în văzduh sau mută obiecte fără să le atingă. Le arată celor deznădăjduiți și nemângâiați „duhuri” ale așa-ziselor rude moarte ale lor, care vorbesc cu ei sau le dau mesaje prin metoda „scrierii automate”. Fac pe „profeții” sau vădesc păcate nespovedite, încât să le uimească și să le înfricoșeze pe viitoarele lor victime. Fac pe „tămăduitorii” în boli pe care, desigur, chiar ei le-au provocat. Îi îngrozesc pe oamenii simpli, făurindu-le probleme familiale și sociale, sau pe cei care suferă de boli psihice și trupești, silindu-i astfel să caute la dânșii „soluții” sau „terapie”
Vrăjitoria se împarte în albă și neagră. Cea albă, după cum spun cei care o practică, aduce sănătate și fericire, fără să provoace cuiva vătămare. Dimpotrivă, vrăjitoria neagră este vătămătoare și distrugătoare. Oricum, în ambele cazuri se fac invocări ale lui satana și se săvârșesc fapte în fața cărora orice om normal se înfricoșează.
Este foarte primejdioasă preocuparea cu orice fel de vrăjitorie, chiar și din simplă curiozitate. De pildă, urmărirea unei emisiuni de televiziune care-i arată pe diferiți reprezentanți ai ocultismului dovedindu-și însușirile lor sau citirea cărților care ne introduc în spațiul vrăjitoriei, sau ascultarea de muzică cu conținut satanic, oricât de nevinovate ar părea, îl pot târî pe omul neatent și ușuratic într-o prindere fără de voie și pasivă în cursele diavolului. Căci chiar simpla folosire a numelui satanei sau a anumitor simboluri ale lui acționează și îi înrâuresc direct pe cei care se ocupă cu acestea, indiferent dacă primesc sau nu puterile diavolești.
Iar dacă unora refugierea în vrăjitorie li se pare neprimejdioasă sau chiar folositoare, să aibă în vedere că diavolul lucrează ca un înșelător, care oferă câteva daruri și făgăduieli, cu scopul de a prinde victima în „acul” lui. Adică oferă răsplăți imediate, dar cu timpul îl face pe om unealtă a sa.
Astăzi, din păcate, există o redeșteptare a vrăjitoriei și satanismului. Și cel mai rău este că și-au băgat coada și în spațiul jocurilor și al literaturii pentru copii și adolescenți. Astfel, copilul se obișnuiește cu înfricoșătoarele chipuri satanice, cu violența și sadismul, în vreme ce află că problemele și greutățile vieții se pot rezolva fără durere, prin mijloace vrăjitorești. Își formează impresia că vrăjitoria este atrăgătoare și folositoare și că prin acțiuni simple le poate reuși pe toate, pentru aceasta fiind îndeajuns să-și cultive așa-zisele puteri ascunse care există în el și să devină un mic dumnezeu.
În spațiul larg al vrăjitoriei se află și ghicirea, care, cu ajutorul duhurilor rele, se străduiește să tălmăcească spațiul tainic al viitorului sau al celor ascunse și să prezică evenimente din viitor sau să găsească obiecte pierdute. Există multe feluri de ghicire, precum ghicitul în visuri, în morți, astrologia, ghicitul în palmă etc. În afară de vrăjitorii de acest fel, mai umblă și multe vrăjitoare șarlatane (prezicătoare, văzătoare în cărți, în cafea etc.), pentru că, din păcate, nu lipsesc nici amatorii naivi ai acestor fenomene „metafizice” .
O deosebită atenție trebuie să fie dată vrăjitorilor camuflați, fermecătorilor. Aceștia, folosind diferite obiecte sfinte (icoane, lumânări, tămâie etc.), îi înșală pe creștinii nebănuitori, prin prezența lor evlavioasă. Merg la biserică, fac semnul crucii și în templele lor demonice amestecă psalmii lui David și numele Sfinților, ale Maicii Domnului, chiar și ale Sfintei Treimi. Invocările acestea sunt cunoscutele „descântece”, care se întâlnesc de obicei în lucrările vrăjitorești. Mulți cred că „descântecele” sunt ceva precum exorcismele, pe care le citesc preoții pentru izgonirea duhurilor rele. Însă aceasta este o mare greșeală! „Descântecele” nu numai că nu au legătură cu Biserica, dar sunt și curse ale satanei. Nu e cu putință să cheme cineva în același timp harul lui Hristos și puterea satanei. „Ce însoțire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtășire are lumina cu întunericul? Și ce învoire este între Hristos și Veliar? (II Corinteni 6: 14-15).
Orice „descântec”, așadar, are proveniență demonică. Și asta se vădește nu numai din vorbele vrăjitorești din care e alcătuit, ci și din materialele vrăjitorești care-l însoțesc: cuțit cu mâner negru, ață roșie, forme de stele în cinci colțuri, picături de ulei, cărbuni aprinși, fâșii roșii de pânză etc. Chiar și obișnuitul „scuipat” de deochi are proveniență magică. Mulți obișnuiesc să scuipe vreun om sau vreun obiect, ca să nu-i deoache. Însă practica aceasta este folosită de vrăjitori. Este o practică de înjosire a omului, care se întinde până la blasfemierea Iui Dumnezeu, de vreme ce omul este chip al Său.
din cartea: Demonii și lucrările lor