Distribuie

A fost întrebat Avva Isaia: „Ce înseamnă pocăința adevărată și ce este fuga de păcat?” Iar el a răspuns: Sunt două căi: Una a vieții și alta a morții. Cel ce merge pe prima, nu merge pe cealaltă, iar cel ce merge pe amândouă, nu i se socotește nici una: nici cea a Împărăției, nici cea a pedepsei. Și dacă un astfel de om moare, îl va judeca Dumnezeu după mila Sa.

Cel ce voiește să intre în Împărăție să păzească lucrurile ei, căci Împărăția este nimicirea a tot păcatul. Vrăjmașii seamănă (Matei 13, 39), dar cugetele lor nu încolțesc, căci dacă mintea contemplă dulceața Dumnezeirii, nu mai este atinsă de săgețile lor, deoarece este îmbrăcată în armura virtuților care o păzesc, au grijă de ea, să nu fie tulburată în contemplarea sa, pentru a cunoaște și deosebi cele două căi, ca să se ferească de una și să iubească pe alta. Prin urmare, dacă cineva cunoaște slava lui Dumnezeu, cunoaște amărăciunea vrăjmașului; dacă cunoaște dragostea, știe ce este ura; cine știe ce este curăția, cunoaște și putoarea necurăției; cine cunoaște rodul virtuților, știe ce este rodul răutății; cine bucură pe Îngeri cu faptele sale, acela știe că și dracii se bucură; când el face rodul lor. Că dacă nu vei fugi de ei, nu vei cunoaște amărăciunea lor.


Cum să știi ce este iubirea de argint, fără să fugi de ea, și să trăiești în mare sărăcie pentru Dumnezeu? Cum să-ți dai seama de acreala invidiei, dacă n-ai agonisit blândețea? Cum să știi ce este tulburarea mâniei, dacă n-ai agonisit răbdare în toate? Cum să recunoști obrăznicia mândriei, dacă n-ai dobândit dulceața smereniei? Cum să cunoști putoarea curviei, dacă nu cunoști dulceața celei mai curate nevinovății? Cum să recunoști nerușinarea bârfelii, dacă nu-ți cunoști păcatele tale? Cum să recunoști paguba akediei, dacă nu ești stăpân pe simțuri și nu cunoști lumina lui Dumnezeu? Cum să-ți dai seama de răutățile glumelor, dacă nu știi să-ți plângi păcatele tale? 


Toate acestea au o singură căpetenie, care se numește răutatea vrăjmașului; și virtuțile au o singură mamă, care se numește frica de Dumnezeu. Cel ce și-o agonisește în curăție, naște virtuțile și taie odraslele de răutăți de care am vorbit. Agonisește-o deci, iubite frate, și toată viața vei avea odihnă, căci ea este maica virtuților. Câtă vreme omul n-a scăpat de aceste patimi, încă nu a dobândit împărăția cerurilor, ci trebuie să lupte mereu, ca să taie toate patimile de care am vorbit. Cel ce râvnește să știe, dacă merge pe această cale sau nu, are acest semn: dacă cele de-a stânga sunt lucrătoare, păcatul nu este mort și virtuțile din dreapta nu sunt în rânduială, că este scris: „Au nu știți că celui ce vă dați spre ascultare robi, sunteți robi ai aceluia pe care îl ascultați: sau păcatului spre moarte, sau ascultării spre dreptate? ” (Romani 6, 16). Și iarăși: „Nu vă cunoașteți voi singuri bine, că Hristos este întru voi? Afară numai dacă nu sunteți netrebnici” (II Corinteni 13, 5). Și Iacov zice pe de altă parte: „ Dacă i se pare cuiva că este cucernic și nu-și înfrânează limba, zadarnică îi este cucernicia” (Iacov 1, 26).


Duhul Sfânt ne arată toate acestea, învățându-ne să fugim de cele nefirești și să ne păzim, căci pocăința este fuga de păcat și nu este decât un singur păcat. De aceea Apostolul zice: „Nu știți că cei ce aleargă în stadion, toți aleargă, dar numai unul ia cununa? ” (I Corinteni 9, 24). Cine deci o ia, dacă nu cel ce se împotrivește și luptă cu bărbăție? Că spune iarăși: „Să ne grijim de noi înșine fraților„. Și care este această grijă, dacă nu a ne arunca înaintea bunătății lui Dumnezeu, Care este puternic înaintea vrăjmașilor noștri, spre a zădărnici viclenele lor uneltiri. Căci omul este trup și sânge.


Iarăși a fost întrebat: „Ce este a trăi singur, în chilie?” Și el a răspuns: „Însingurarea în chilie este a se arunca pe sine înaintea lui Dumnezeu și a se împotrivi cu tărie la tot gândul adus de vrăjmașul. Aceasta e fuga de lume”.

A fost întrebat iarăși: Ce este lumea? Și el a răspuns: Lumea este săvârșirea păcatului; lumea este a lucra cele potrivnice firii; lumea e împlinirea voilor trupești; lumea este cugetarea că vei trăi în veac; lumea este grija de trup mai mult decât de suflet, lumea este slăvirea celor pe care le lepezi.


Cele spuse nu sunt de la mine, ci ale Apostolului Ioan, care zice: „Nu iubiți lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubește lumea, iubirea Tatălui nu este cu el. Căci tot ce este în lume, adică pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții, nu este de la Tatăl, ci sunt din lume, iar lumea trece și poftele ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (I Ioan 2, 15-17). „ Copiii mei, nimeni să nu vă amăgească. Cel ce face dreptate este drept, iar cel ce săvârșește păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuiește ” (I Ioan 3, 7-8). „ Căci iubirea de lume este o vrăjmășie față de Dumnezeu ” (Iacov 4, 4). Și Apostolul Petru, pentru a feri pe fiii săi de păcatul lumii, zice: „ Fraților, vă rog iarăși ca pe niște străini și călători, să vă feriți de poftele trupești care se războiesc împotriva sufletului” (I Petru 2, 1 1). Și Preaiubitul nostru Domn Iisus Hristos, știind că lumea păcatului este o povară, până ce omul o leapădă, întărește pe ai Săi, zicând: „ Vine stăpânitorul lumii acesteia și întru Mine nu are nimic” (Ioan 14, 30). Și iarăși: „Lumea întreagă este sub stăpânirea celui viclean ” (I Ioan 5, 19). Și zice despre ai Săi: „ Eu din lume i-am scos” (Ioan 15, 19). Din ce lume i-a scos, dacă nu de la săvârșirea păcatului? Tot așa și cel ce voiește să se facă ucenic al lui Hristos, să fugă de patimi, căci dacă nu le taie, nu poate să fie sălaș al lui Dumnezeu și nu va gusta din dulceața Dumnezeirii Sale, dacă nu se va întoarce de la ele. Căci Însuși Iisus zice: „Luminătorul trupului este ochiul. Dacă ochiul tău este bolnav tot trupul va fi întunecat, iar dacă ochiul tău este curat și trupul tău este luminat ” (Luca I l, 34). El arată că dacă mintea nu este vindecată de răutate, nu poate cunoaște lumina Dumnezeirii, că răutatea este zid întunecat pentru minte și pustiește sufletul, cum scrie la Evanghelie: „ Nimeni nu aprinde făclia pentru a o pune sub obroc, ci în sfeșnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina ” (Luca 8, 16).


Obrocul este nedreptatea acestei lumi. Dacă mintea se află în stare nefirească, lumina Dumnezeirii nu pătrunde înlăuntrul ei; dar, dacă mintea se face sfeșnic înalt, atunci lumina Dumnezeirii intră înlăuntrul ei și el vede pe cei ce intră în casă, scoate afară pe cei ce trebuie scoși și lasă înlăuntru pe cei cu care se află în pace.


De aceea, Iisus învață pe cei cu mintea luminată în poruncile Dumnezeirii Sale, zicând: „Iar vouă,  celor ce Mă ascultați, vă zic: iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc, binecuvântați pe cei ce vă blestemă și rugați-vă pentru cei ce vă necăjesc și vă persecută. Celui ce te lovește peste obraz, întoarce-i și pe celălalt, și pe cel ce-ți ia haina, nu-l împiedica să-ți ia și cămașa. Oricui cere de la tine dă-i și de la cel care-ți ia lucrurile tale, nu cere înapoi” (Luca 6, 27-30). El spune acestea celor ce fug de lume, pentru că au lăsat tot ce este al acestei lumi și s-au grăbit să urmeze pe Mântuitorul lor. De aceea, iubindu-i cu o dragoste desăvârșită, le-a zis: „ Sculați-vă, să mergem de aici ”. Oare nu mintea lor o ia ca să o scoată din grijile acestui veac și să le dea odihnă în Împărăție? De aceea le zice, pentru a-i întări: „ Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine” (Ioan 15, 5).


El spune aceste cuvinte celor care au părăsit lumea, pentru că Duhul se află în ei și sălășluiește în inimile lor. „ Căci nu vă voi lăsa orfani, ci voi veni la voi” (Ioan 14, 18).


Deci, cel ce iubește pe Dumnezeu și dorește ca El să se sălășluiască într-însul și să nu-l lase orfan, în primul rând, să păzească ceea ce a poruncit Iisus, căci El nu este departe de noi și între noi și El nu se află altceva decât patimile. Deci, frate, dacă zici că te-ai lepădat de lume, dar faci tot lucrurile lumii, apoi nu te-ai lepădat, ci te înșeli pe tine. Celor ce s-au lepădat de lume, Domnul le-a dat acest semn: „ Cel ce-și iubește sufletul său, îl va pierde, și cel ce-l va pierde pentru Mine, îl va mântui” (Matei I0, 39). Cum îl va pierde, oare, dacă nu tăindu-și voile trupești? Și iarăși: „Cine nu-și ia crucea și nu vine după Mine, nu poate să-Mi fie ucenic” (Matei I0, 38). Ce cruce ne zice El să ducem, dacă nu aceea ca mintea să vegheze de-a pururea, să stea neclintită în virtute, fără să se coboare de pe cruce, adică de la înfrânarea patimilor, până ce le va tăia și va ieși biruitoare? El a dat semn și celor ce sunt treji, zicând: „Amin, amin zic vouă; dacă bobul de grâu nu cade în pământ și nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă” (Ioan 12, 24). Apoi mângâind pe cei ce mor ca bobul de grâu, zice: „ Cel ce-Mi slujește acela va fi cinstit de Tatăl Meu, și unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu” (Ioan 12, 26). Dar cum slujesc ei lui Hristos, dacă nu urând lumea patimilor și împlinind poruncile Lui? Dacă păzesc poruncile Lui, ei pot spune: „ Iată, noi am lăsat toate și am urmat Ție, ce va fi nouă? ”, și El le spune ce va fi lor, zicând: „ Voi, care ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul Slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israil și oricine a lăsat frați sau surori, sau tată sau mamă, sau femeie, sau țarină, sau case, pentru numele Meu, însutit va lua și viață veșnică va moșteni ” (Matei 19, 27-29).


Stăpânul nostru, Preaiubitul Hristos, știind că mintea omului, care nu s-a lepădat cu totul de griji, nu se poate sui pe cruce, a poruncit să părăsim toate cele ce atrag mintea de pe cruce. De aceea, către cel ce venise la Dânsul, zicând: „Doamne, Te voi urma, dar mai întâi îngăduie-mi să rânduiesc cele din casa mea ” (Luca 9, 61), Preaiubitul nostru Iisus, știind că, dacă acela s-ar fi dus, iarăși ar fi înclinat cu inima spre lucruri, l-a oprit să se ducă, zicându-i: „ Tot cel ce pune măna pe plug și se uită înapoi, nu este potrivit pentru Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 9, 62). Și când a făcut ospăț fiului său și a trimis slugile să cheme pe cei invitați, dar care nu veniseră din pricina iubirii de lume, El zise despre dânșii cu mâhnire: „ Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său și pe mamă și pe femeie și pe copil și pe frați și pe surori, chiar și viața sa însăși, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14, 26). Spunând acestea, El ne învață, că cel ce nu urăște cu hotărâre tot ce îi atrage inima spre lume, nu poate intra în Împărăția pe care o dorește. El ne atrage atenția să nu nădăjduim numai la credință, fără fapte, zicând: „Atunci împăratul a intrat să vadă oaspeții și a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă și a poruncit să fie aruncat întru întunericul cel mai din afară” (Matei 22, 1 1-13). Toți intră pentru că sunt creștini, dar dacă nu au fapte bune, sunt aruncați afară. Apostolul, știind că nu putea iubi și lucrurile lui Dumnezeu și lucrurile lumii, scria astfel fiului său, Timotei: „Nimeni, fiind ostaș, nu se amestecă în treburile lumești ca să placă celui care a adunat oaste. Și chiar de se va lupta cineva, nu se încununează, dacă nu se luptă după lege ” (II Timotei 2, 4-5). Și pentru a-l întări în nădejdea că nu sunt zadarnice ostenelile sale, el zice: „ Plugarul care se ostenește, se cade lui întâi să se împărtășească din roadele sale ” (II Timotei 2, 6),


Altora, el le scrie iarăși: „ Cel însurat se grijește de ale lumii, iar cel neînsurat se grijește de ale Domnului” (I Corinteni 7, 32-33). Sub ce osândă se află cel neînsurat, care se îngrijește de cele ale lumii? Acesta va auzi glasul cel înfricoșat care zice: „ aruncați-l în întunericul cel mai de afară, unde este plângerea și scrâșnirea dinților” (Matei 22, 13).


Să ne silim din răsputeri, fraților, ca să ne îmbrăcăm cu haina virtuții și să nu fim aruncați afară, căci: „Nu este părtinire înaintea Lui” (Romani 2, II). De aceea, Apostolul zice fiilor săi: „Cei ce fac astfel, nu pot moșteni Împărăția lui Dumnezeu ” (Galateni 5, 21). Știind că, cei ce se învrednicesc să învieze din patimile morții nu mai sunt sub osândă, el le arată roadele Duhului, care sunt: „ dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția; împotriva acestora, nu este lege ” (Galateni 5, 22-23).

Preaiubitul nostru Domn Iisus, arătându-ne că în acea zi faptele se vor vădi, zice: „Mulți vor căuta să intre și nu vor putea. Căci după ce se va scula stăpânul casei și va încuia ușile, el va zice celor ce bat: Nu vă cunosc pe voi! ” (Luca 13, 24-25). Despre Dumnezeu nu putem spune că nu știe ceva: „Să nu fie!” Ci, de aceea, le va zice celor ce bat: „Nu vă cunosc”, pentru că nu află la dânșii virtuți slăvite. El ne mai arată și soarta celor ce au credință, dar fără fapte, zicând: „Eu sunt vița și voi mlădițele, Cel ce rămâne în Mine și Eu rămân în el, cel ce nu rămâne în Mine, se scoate afară ca o coardă și se usucă, o adună și o aruncă în foc și arde. Iar pe cea care aduce roadă, o curăță, ca mai multă roadă să aducă ” (Ioan 15, 5-6).


Pentru a ne arăta, de asemenea, că nu iubește pe cei ce fac voile lor trupești, El se roagă, zicând: „Nu Mă rog pentru lume, ci pentru acei care Mi i-ai dat, căci ai Tăi sunt” (Ioan 17, 9). În sfârșit, El zice: „Părinte, păzește-i de cel viclean, căci ei nu sunt din lume” (Ioan 17, 15-16).


Să ne cercetăm pe noi înșine, fraților; suntem noi din lume sau nu? Și dacă nu suntem din lume, El ne păzește de cel viclean, căci zice: „Eu nu Mă rog numai pentru aceștia, ci și pentru acei care vor crede în Mine, prin cuvântul lor, pentru ca toți să fie una, precum Și Noi suntem ” (Ioan 17, 20-21). Și iarăși: „Acolo unde sunt Eu, să fie și ei cu Mine ” (Ioan 17, 24).


Iată, deci, cu ce dragoste ne iubește Domnul pe noi, oamenii, care luptăm în această lume și urâm nevoile trupului, căci vom domni împreună cu El, în veacurile fără sfârșit. Apostolul Ioan, privind această nespusă slavă, zice: „Noi știm că atunci când Se va arăta, noi vom fi asemenea cu El” (I Ioan 3, 2), dacă păzim poruncile Lui și facem ceea ce este bine plăcut înaintea Lui. Și iarăși zice: „Nu vă mirați fraților, dacă lumea vă urăște; noi știm că ne-am mutat din moarte la viață, pentru că iubim pe frați” (I Ioan 3, 13-14); și încă: „ Oricine nu face dreptate, nu este din Dumnezeu; de asemenea și cel ce nu iubește pe fratele său” (I Ioan 3, I0) și încă: „ Tot cel născut din Dumnezeu nu săvârșește păcatul, pentru că sămânța lui Dumnezeu rămâne în el și nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu” (I Ioan 3, 9).


Să ne sârguim dar, fraților, îmbărbătați de aceste mărturii. Poate Dumnezeiasca bunătate va avea milă de noi și ne va da putere să ne dezbrăcăm de povara acestei lumi necurate. Vrăjmașul nu stă degeaba, ci în toată clipa caută să ne robească sufletele (I Petru 5, 8); dar Domnul nostru Iisus Hristos este cu noi și îl rușinează cu sfintele Sale cuvinte, dacă și noi le păzim. Noi cum ne-am putea împotrivi vrăjmașului și cine are putere asupra lui, fără numai cuvintele pe care Dumnezeu le-a rostit împotriva lui? Ele îi stau împotrivă și-l izgonesc cu puterea lor, fără știrea omului. Apostolul Petru ne învață și ne arată că faptele mântuiesc pe om, prin aceste cuvinte: „Adăugați la credința voastră, virtutea; la virtute, știința; la știință, înfrânarea; la înfrânare, răbdare; la răbdare, evlavie; la evlavie, iubirea frățească; la iubirea frățească, dragostea. Căci dacă aveți aceste virtuți și sporesc în voi, ele nu vă vor lăsa nici trândavi, nici sterpi în cunoașterea Domnului nostru Iisus Hristos. Cel ce nu le are pe acestea este orb, nevăzând departe și uită că a fost curățit de păcatele sale de demult ” (II Petru 1, 5-9). Sfântul Ioan Botezătorul zice de asemenea: „ Faceți roade vrednice de pocăință, căci securea se află la rădăcina copacului și tot pomul care nu aduce rod va fi tăiat și aruncat în foc ” (Luca 3, 8-9).


Și iarăși, Stăpânul nostru Iisus Hristos zice:  „Tot pomul se cunoaște după roadă” (Matei 12, 33). „Au doar se culeg struguri din spini și smochine din ciulini?” (Matei 7, 16). Sau: „Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, Care este în ceruri ” (Matei 7, 21). Pe de altă parte, Sfântul Apostol Iacov zice: „ Credința fără fapte este moartă; și dracii cred și se cutremură; și după cum trupul, fără suflet, este mort, tot așa și credința, fără fapte, este moartă ” (Iacov 2, 17, 19 și 26). Apostolul Pavel, arătând fiilor săi că credința are nevoie de fapte, îi îndeamnă hotărât: „ Desfrâul și orice lăcomie sau necurăție, nici să nu se pomenească între voi, așa cum se cuvine Sfinților, ci mai degrabă mulțumire. Căci aceasta să o știți bine: că nici un desfrânat sau necurat sau lacom, care este un închinător la idoli, nu va avea moștenire întru împărăția cerurilor” (Efeseni 5, 3-5). Și stăruie, zicând: „ Nimeni să nu vă amăgească cu cuvinte deșarte, că pentru aceasta vine mânia lui Dumnezeu, peste fiii neascultării. Deci, să nu vă faceți părtași cu ei. Căci oarecând erați în întuneric, iar acum sunteți lumină întru Domnul. Să umblați ca fii ai luminii, căci roada Duhului este întru toată bunătatea și dreptatea și adevărul” (Efeseni 5, 6-9). Și iarăși: „ Toată amărăciunea, aprinderea și mânia și strigarea să se lepede de la voi împreună cu toată răutatea” (Efeseni 4, 31). Căci zice: „Fiți următori mie, precum și eu lui Hristos” (I Corinteni 11, l) și: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat” (Galateni 3, 27). 


Să ne cercetăm dar, fraților: Ne-am îmbrăcat oare în Hristos sau nu? Pe Hristos Îl cunoaștem după curăție, căci este Curat și sălășluiește în cei curați. Dar cum să devenim curați, decât nemaifăcând relele pe care le-am făcut? Că așa de mare este bunătatea lui Dumnezeu, încât din ceasul în care se întoarce omul de la păcatele sale, îl primește cu bucurie, fără să-i ceară socoteală de păcatele sale cele mai dinainte, precum este scris în Evanghelie despre fiul cel mic, care și-a irosit partea sa de moștenire, într-o viață stricată, și-a ajuns să păzească porcii, dorind să se hrănească cu mâncarea lor. Dar căindu-se, a înțeles că nu este săturare de păcate, ci cu cât le faci, cu atât arzi să le faci și mai mult. Iar, când I-a ajuns căința, n-a mai zăbovit, ci s-a întors smerit Ia tatăl său, părăsind toată voia cea trupească. El a crezut că tatăl său este milostiv și că nu-i va cere socoteală de ceea ce făcuse. De aceea, tatăl său a poruncit să-i aducă degrabă haina curăției și arvuna moștenirii sale (Luca 15, 11-32).


Domnul nostru Iisus Hristos ne-a spus aceasta pentru ca atunci, când ne întoarcem la El, să părăsim mai întâi hrana porcilor; numai așa ne primește, dacă suntem curați. Și pentru a ne învăța să ne întoarcem la El, Domnul ne-a îmbărbătat, zicând: „Într-o cetate era un judecător, care de Dumnezeu nu se temea și de oameni nu se rușina. Era și o văduvă în cetatea aceea, care venea la el, zicându-i: «Scapă-mă de pârâșul meu!». Dar multă vreme n-a luat aminte de ea. După o vreme i-a împlinit cererea” (Luca 18, 25). Domnul a spus aceasta pentru ca sufletul să nu se deznădăjduiască și să zică: „Când mă va asculta Dumnezeu?”. El știe când cel ce cere este vrednic de ajutorul Său, și atunci îl ascultă degrab (Luca 18, 7).


Să ne întoarcem deci, din toată inima, și să nu slăbim în cererea noastră (Luca 18, 1), și El ne va asculta îndată, căci Însuși zice: „ Cereți și vi se va da, căutați și veți afla, bateți și vi se va deschide ” (Luca 11, 10). Deci, fraților, dacă cerem, căutăm și batem, să știm ce se cuvine să căutăm și să cerem. Căci, cel ce merge la prietenul său în miez de noapte, îl silește, zicându-i: „Împrumută-mi trei pâini, că mi-a venit un prieten din călătorie ” (Luca I I, 5). Și, stăruind el să bată, acela îi va da ce cere. Să izgonim de la noi lenea, fraților, și să deprindem această îndrăzneală și El, văzând a noastră stăruință, ne va da ceea ce cerem, că este milostiv și voiește mântuirea oamenilor, precum este scris: „Amin, zic vouă, va fi mare bucurie în ceruri pentru un păcătos care se pocăiește ” (Luca 15, 7).


Astfel, fraților, câtă vreme ne bucurăm de atâta milă și de bogăția milostivirii Sale, să ne ostenim din toată inima, cât mai suntem în trup, că scurtă este vremea vieții noastre și dacă ne vom lupta, vom moșteni bucuria cea veșnică și negrăită. Dar, dacă ne vom întoarce, ne vom asemăna cu tânărul care a întrebat pe Domnul cum să se mântuiască și care a auzit: „ Vinde tot ce ai, dă-le săracilor, ia-ți crucea, și vino după Mine ”, arătându-ne că mântuirea stă în tăierea voii; „iar el, auzind acestea, s-a întristat și a plecat” (Luca 18, 22-23). El a înțeles că dăruirea averilor la săraci nu este același lucru cu purtarea crucii.

Împărțirea averilor la săraci este o singură virtute și omul o împlinește când duce crucea; dar crucea este nimicirea a tot păcatul și ea naște dragostea, căci crucea fără dragoste nu există. Și Apostolul, știind că există virtuți, în care nu se află nici dragoste, nici desăvârșire, zice: „De aș grăi în limbi omenești și îngerești, iar dragoste nu am, m-am făcut aramă sunătoare și chimval răsunător; și de-a; împărți toată averea mea și de mi-aș da trupul meu să-l ardă, dacă nu am dragoste, nimic nu-mi folosește; dragostea nu pizmuiește, nu se îngâmfă, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu gândește răul” (I Corinteni 13, 1-5).


Cel ce merge pe calea dragostei, nu trebuie să se îngrijească de nici un om, bun sau rău; astfel dorul de Dumnezeu se va sălășlui în inima sa, și acest dor va naște în inimă mânia cea firească, care se împotrivește la tot ce seamănă vrăjmașul (Matei 13, 39). În acest chip, el se va face vas ales al legii lui Dumnezeu, și prin teamă de Dumnezeu se lucrează în el dragostea, și poate zice cu îndrăzneală ca și Apostolul: „Eu sunt gata nu numai să fiu legat, ci să și mor pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos ” (Fapte 21, 13).


Ferice de sufletul care a ajuns la această dragoste, căci el a devenit nepătimaș. Noi, fraților, am părăsit lumea; să știm unde ne aflăm. Căci Domnul Iisus este milostiv și dă fiecărui odihnă, după faptele sale: celui mare, după mărirea lui, celui mic, după micimea lui, potrivit cuvântului: „În casa Tatălui Meu se află multe lăcașuri” (Ioan 14, 2). Deși împărăția cerurilor este una singură, într-însa fiecare își găsește loc și rost potrivit. Să luptăm împotriva lenei noastre, fraților. Să rupem de la noi înfășurăturile întunericului, adică uitarea, și vom vedea lumina pocăinței. Să ne agonisim pe Marta și Maria, adică nevoința și întristarea, care plâng înaintea Domnului, ca să învieze pe Lazăr, adică mintea, înfășată cu multe legături ale voii proprii. Domnul S-a milostivit și l-a înviat, dar ele trebuie să-l dezlege și să-l elibereze. Când Lazăr a fost eliberat, atunci s-a văzut râvna Martei și a Mariei. În sfârșit, Lazăr, fără grijă, stă cu Iisus la masă, Marta slujește cu dragoste și bucurie, iar Maria aduce alabastru cu mir și unge picioarele Domnului (Ioan, cap. II).


Să luptăm și noi, fraților, din răsputeri, și Dumnezeu ne va ajuta, ne va da din bogăția milostivirii Sale. Și dacă noi nu ne-am păzit inima ca Părinții noștri, cel puțin să ne străduim să ne păzim trupurile de păcat, cum dorește Dumnezeu; să credem că atunci, când ne va cuprinde foamea, va avea milă de noi ca și de Sfinții Săi. „Că alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii și alta strălucirea stelelor, și stea de stea se deosebește în strălucire” (I Corinteni 15, 41) și totuși, ele se află pe aceeași tărie și strălucire. Și slava și cinstea lor este a Lui de acum și până în vecii vecilor. Amin.


Cuviosul Isaia Pustnicul; Asketiconul

Distribuie

Comentariile sunt închise.