Ce simbolizează pentru un creștin o lumânare aprinsă în casă sau la biserică? De ce aprindem lumânări la biserică morților dar și pentru cei vii?

De ce aprindem lumânări la slujbe sau când facem rugăciuni? o Lumânare aprinsă nu poate lipsi de la nici o slujbă sau rugăciune, ea ne însoțește întotdeauna când ne întâlnim în vreun fel anume cu Dumnezeu. Când cineva se botează, când se cunună, când se împărtășește, când moare, când se roagă acasă la el sau în biserică, când merge la Sfântul Altar cu prescura și cu pomelnicul, la mormânt și în oricare alt moment se adresează lui Dumnezeu sau este în fața Lui, omul credincios aprinde lumânări.

Prin faptul că luminează arzându-se pe sine, o lumânare aprinsă simbolizează jertfa de sine, este chipul cel mai evident al jertfirii de sine. Ea reprezintă, de asemenea și cel mai clar semn al transfigurării, materia curată se transformă în lumină prin ardere de sine. De aceea lumânarea ilustrează cel mai fidel calea împlinirii și a desăvârșirii omului. Ca și semnul Sfintei Cruci, lumânarea este un semn distinct al creștinului, ea sintetizând esența credinței noastre, aceea că nu există altă cale de împlinire, de mântuire, decât cea a jertfei, a jertfirii de sine. Jertfa se află la temelia vieții, nimic nu se poate realiza decât prin jertfa de sine. Ca și lumânarea, omul se poate și el transforma în lumină, se poate înduhovnici prin ardere de sine.

Lumânarea trimite evident și la înviere, punctul central al credinței creștine, ilustrând felul în care existența materială, trupească se preschimbă în existență netrupească, duhovnicească. Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm și chipul celui ceresc (I Cor. 15, 44, 49). Apoi, o lumânare aprinsă este jertfa curată pe care o aducem noi, oamenii, lui Dumnezeu.

La Dumnezeu nu mergem, iată, cu mâna goală. Îi ducem ceva. Dumnezeu nu are nevoie de nimic, dar noi avem nevoie să ne exprimăm dragostea, rugămintea, mulțumirea, recunoștința noastră, printr-un mic dar, simbolic. Lumânarea este un lucru neînsemnat din punct de vedere al valorii sale materiale, dar putem pune în ea multă încărcătură sufletească. Când aprindem o lumânare punem în acest gest un gând, o rugăciune, o mulțumire, care pot fi cât sufletul nostru. De aceea însoțim rugăciunile noastre pentru cei vii, ca și pentru cei morți, de aprinderea lumânărilor în biserică, la mormintele celor dragi sau în casele noastre.

Lumina este semn al prezenței lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este lumină, mergem la Dumnezeu cu lumină. Lumânarea este, în același timp și o mărturisire a faptului că cel care aprinde lumânarea este iubitor de lumină, a ales calea luminii, nu pe cea a întunericului, a ales și iubește faptele ce se săvârșesc la lumină nu pe cele care se fac în ascuns, în întuneric, se închină lui Dumnezeu care este lumină și se leapădă de stăpânitorul întunericului și de lucrurile ce se fac la întuneric. Este foarte important de semnalat faptul că omul aprinde lumânarea când se îndreaptă spre Dumnezeu sau când face lucruri legate de Dumnezeu, când face lucruri bune. Nimeni nu aprinde lumânarea atunci când săvârșește lucruri de care se rușinează, lucruri îndoielnice, lucruri lumești.

Cum trebuie să fie lumânările? Lumânările trebuie să fie din ceară curată de albine. Nu întâmplător. Albina rămâne pururea fecioară, iar ceara produsă de ea constituie astfel materia cea mai curată, cea mai pură. În felul acesta aducem lui Dumnezeu ofrandă curată, neatinsă de umbra vreunei patimi.

Timpurile grele prin care am trecut ne-au determinat să facem lumânări nu numai din ceară curată, ci și din alte materiale, precum parafina. Acum putem reveni la lumânările din ceară curată de albine, pentru ca darul nostru adus lui Dumnezeu să fie nu neapărat scump – oricum costul unei lumânări este mult prea mic, oricare ar fie el, pentru a constitui măsura darului nostru – el trebuie să fie însă de cea mai bună calitate. Așa cum pe prietenii noștri nu-i vom cuceri cu mulțimea darurilor de calitate îndoielnică, ci dimpotrivă, cu calitatea darului, tot așa, curățenia inimii noastre și gândul nostru bun, dragostea noastră pentru Dumnezeu, dar și față de cei pentru care ne rugăm la Dumnezeu, nu pot fi manifestate decât prin lucruri în care punem tot ceea ce avem noi mai bun, mai curat, mai frumos. Numai văzând cât de frumos arde o lumânare din ceară curată, cât de liniștit și curat, vom înțelege diferența și vom aprecia calitatea acesteia.

Dacă este bine făcută, o lumânare de ceară arde complet, fără să scoată fum și fără să curgă nici un pic de ceară. În felul acesta ea ține mult mai mult decât oricare alt fel de lumânare. Este de preferat să aprindem sau să folosim lumânări mai puține, dar de cea mai bună calitate – o singură lumânare, dacă este cazul – decât multe lumânări care nu sunt curate. Ca să nu mai spunem că pentru fabricarea unor lumânări care circulă mai ales în comerț se folosesc fel de fel de substanțe de calitate și proveniență îndoielnică. Râvna cu care noi vom căuta să procurăm lumânări sau oricare alt obiect folosit pentru Dumnezeu ne dă măsura atenției pe care o acordăm lui Dumnezeu, în cele din urmă ne dă măsura credinței și dragostei noastre pentru Dumnezeu.

Ne vorbește Biblia despre folosirea lumânării? Folosirea lumânărilor are temei în Sfânta Scriptură, în viața și în tradiția Bisericii dintotdeauna. Să ne amintim numai pilda celor zece fecioare care așteptau pe Mirele Hristos cu candele aprinse (Matei 1-8), pe creștinii din Troa, adunați în jurul Sfântului Pavel într-o cameră de sus ”unde erau multe luminițe” (Fapte 20, 8); „și cele șapte sfeșnice de aur care înconjurau pe Fiul Omului în Liturghia cerească” (Apocalipsa 1, 12-20).