Patimile sunt direcțiile greșite spre care tind s-o ia diferitele puteri ale sufletului nostru. Supunerea față de ele îndepărtează existența noastră de evoluția către „asemănarea” cu Dumnezeu. Omul va trebui să le înfrunte pe acestea împreună cu harul dumnezeiesc, să le disprețuiască și să le întoarcă spre bine, virtute, iubire față de Creator și față de aproapele.
Cândva, l-au întrebat pe Bătrânul Paisie Aghioritul:
„— Avva, când profetul David a spus: «Cu duh stăpânitor mă întărește», ce a cerut?
— David a cerut de la Dumnezeu să-i dea harisma stăpânitoare, deoarece urma să cârmuiască oameni. Dar orice om are nevoie de duh stăpânitor, pentru că trebuie să se conducă pe sine, ca să nu-l comande patimile sale.
— Avva, ce sunt patimile?
— Eu văd patimile ca puteri ale sufletului. Dumnezeu nu ne dă cusururi, ci puteri. Dar când nu valorificăm aceste puteri pentru a săvârși binele, vine Aghiuță, le exploatează și ele devin patimi, iar noi după aceea cârtim și le punem pe seama lui Dumnezeu. În timp ce, dacă le valorificăm, întorcându-le împotriva răului, ele ne ajută în războiul duhovnicesc.
De exemplu, mânia arată că sufletul are bărbăție care ajută în viața duhovnicească. Cineva care nu este mânios și care nu are bărbăție nu poate să intre ușor pe făgașul său adevărat. Omul mânios, dacă valorifică în viața duhovnicească puterea pe care o are, este ca o mașină puternică și rezistentă, care ia direcția dreaptă și nimeni n-o ajunge. Dacă însă n-o valorifică și își pierde controlul, se aseamănă cu mașina care aleargă cu o viteză foarte mare pe un drum care nu este neted și se răstoarnă în chip cumplit.
Omul trebuie să cunoască puterile pe care le are și să le întoarcă spre bine. Astfel va ajunge, cu ajutorul lui Dumnezeu, într-o stare duhovnicească bună.
De exemplu, egoismul să-l întoarcă împotriva diavolului și să nu se lase doborât la pământ când vine și-l ispitește. Tendința spre flecăreală s-o sfințească cultivând rugăciunea. Nu este mai folositor pentru el să vorbească cu Hristos și să se sfințească, decât să pălăvrăgească și să păcătuiască? Adică omul poate să devină bun sau rău în funcție de cum își va folosi puterile sufletului”
Din cele de mai sus înțelegem că patimile sunt puterile sufletului care nu sunt folosite spre bine. În Ioc să ne ajute să ne apropiem și să ne unim cu Dumnezeu, ne îndepărtează de Acesta. Noi va trebui să cunoaștem aceste puteri sufletești, care sunt darul lui Dumnezeu, și să le valorificăm, încât să ne unim cu Creatorul. Atunci Dumnezeu Se va preaslăvi și semenii noștri vor primi binefaceri.
Mânia (inclusă în partea volițională a sufletului) ne-a fost dăruită de către Dumnezeu ca să ne îndreptăm către Acesta cu avânt, cu râvnă și cu hotărâre, încât să-L iubim mai mult decât pe toți și pe toate. Folosind-o corect, putem, de asemenea, să ne înfrânăm pe noi înșine de la rău, să îndepărtăm gândurile și poftele cele rele, pe care vicleanul le seamănă și cu care tulbură sufletul nostru.
Însă de obicei, noi, contrar celor spuse mai sus, folosim mânia ca să ne apărăm pe noi înșine, ca să ne răzbunăm, ca să ne ridicăm împotriva semenilor noștri.
Îndreptarea acestei porniri greșite a părții mânioase a sufletului se realizează prin iubirea față de toți, prin tăcere și prin rugăciune.
Dorința (partea simțitoare a sufletului) ne-a fost dăruită de Dumnezeu ca să-L dorim, ca să-L iubim pe El. Dar noi, dimpotrivă, o folosim ca să poftim lucrurile lumii, plăcerile lumești, banii și slava deșartă lumească.
Vindecarea acestei porniri rele a părții poftitoare se dobândește prin înfrânare sub toate aspectele (înfrânarea de la mâncare, de la somn, de la odihna trupească, de la cuvinte, vorbiri, însoțiri, de la mișcări).
Dar și egoismul, spunea Bătrânul Paisie, ne-a fost dat ca să nu fim doborâți la pământ, ca să nu depunem armele în lupta cu potrivnicul, cu diavolul. Noi, însă, îl folosim ca să-i războim pe frații noștri, sau chiar pe Dumnezeu Însuși.
Mintea (inclusă în partea rațională a sufletului) ne-a fost dăruită de Dumnezeu ca să ne rugăm neîncetat, și nu ca să o plimbăm încoace și încolo, cultivând felurite gânduri străine și înșelătoare. Vindecarea părții raționale a sufletului se dobândește prin rugăciunea neîncetată.
Când punem în acțiune în acest fel darurile dumnezeiești, atunci realizăm scopul existenței noastre și ne asemănăm cu Dumnezeu, Care nu are patimi, ci puteri dumnezeiești și energii binefăcătoare pentru întreaga zidire.
Ieromonah Sava Aghioritul