Cea mai mare luptă, Omule, a fost mereu cea cu sinele nostru.
Cu obiceiurile rele, toate acelea pe care de foarte mult timp le purtăm cu noi.
Chiar dacă sunt dulci. Și atrăgătoare. Și chiar dacă este greu să acceptăm că sunt sursele multor rele.
Nu vom deveni niciodată liberi, dacă acestor obiceiuri, acestor patimi, pe care fiecare le recunoaște în el, nu le întoarcem spatele cu hotărâre.
Îmi amintesc o povestire despre o femeie, care împreună cu alți trei a plecat departe de ceea ce odinioară se numea casă. O casă pe care obiceiurile rele, dar și toate celelalte patimi pe care le avea, a făcut-o să ardă. Și se spune în acea povestire că femeia aceea s-a făcut stâlp de sare. N-a făcut nimic rău, decât faptul că a vrut să arunce o ultimă privire spre casa ei…
Mereu m-am întrebat de ce s-a întâmplat această nedreptate. De ce după ce scăpase nevătămată, liberă să plece, s-a îngăduit să se facă stâlp de sare… Și m-am mâhnit mult de această nedreptate…
Însă cred că acum am înțeles…
Că n-a războit patimile din ea. Că în lăuntrul ei n-a recunoscut răul pe care i l-a făcut casei sale.
Că oricât de departe ar fi plecat, continua să poarte în inimă casa cu patimile și obiceiurile ei rele.
Și că liberă, Omule, n-ar fi mai putut să fie niciodată, nicăieri…
Cea mai mare luptă, Omule, a fost mereu cea cu sinele nostru…
Eleftherios G. Eleftheriadis; Înainte să se întunece
[…] Și te vei lovi. Însă nu aștepta să te simți pregătit pentru a începe lupta, Omule. Începe, luptă, și asta te va face pregătit. Amintește-ți de mare… Nimeni nu s-a născut cunoscând cum […]