mar. apr. 20th, 2021

Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Ceasul morții este cel mai greu ceas al omului

Când s-a înființat obștea noastră, la Nea Skiti, la început s-a întâmplat cu un gheronda din schit un lucru înspăimântător, dar și folositor. Desigur, cei mai vechi părinți își aduc aminte de acesta.

Acest părinte (gheronda) era bolnav cu inima, însă ispita și-a băgat coada și nu îl lăsase să își spovedească anumite greșeli, care aveau legătură cu viața lui de când era în lume, pe când încă era mirean. Când boala lui s-a agravat, și părintele a înțeles că se apropie momentul de a pleca, m-a chemat din nou, împreună cu fratele lui, care era și el monah. Fratele lui mi-a spus că cel bolnav este nerăbdător să mă duc să îl întăresc, ca nu cumva să își piardă sufletul. Desigur, m-am mirat că mi-a spus că și-a pierdut răbdarea, pentru că știu că monahii sunt mai răbdători în ispite, la vreme de boală etc. Am pornit, așadar, spre chilia lui.

Când am ajuns în fața părintelui respectiv am văzut că nu își pierduse răbdarea, ci că îl înconjuraseră demonii. După ce am rămas numai noi doi, eu și bolnavul, l-am întrebat dacă s-au apropiat de el duhuri rele. A răspuns în mod afirmativ. Era iritat, se uita în dreapta și în stânga și încerca să își ia măsuri de siguranță, ca și cum încercau niște câini turbați să îl muște. Am vorbit atunci mai apăsat, ca să îi abat atenția de la demoni și l-am întrebat ce îi spuneau demonii. „Nu…! Ce îmi spun… nu se poate exprima în cuvinte.” Eu i-am spus: „Nu, nu! Ai mare grijă, pentru că demonii știu mai bine păcatele noastre decât ni le amintim noi înșine.” Demonii îl acuzau de diferite greșeli, pe care majoritatea el nu le spovedise și i le puneau înainte ochilor (ca și cum ar face o reprezentație pe scenă – n. trad.), ca să îl arunce în deznădejde. Mi le-a spus, și eu le-am ascultat, nădăjduind că lui Dumnezeu I se va face milă de acest om, în aceste momente grele în care se afla.

Însă pentru că vedeam că el continua să fie neliniștit, deznădăjduit, i-am cerut să mă lase să plec puțin timp de lângă el, ca să îi rog pe părinții din obște să se roage cu metanierul pentru el. „Nu, părinte duhovnic, mi-a spus el, stai lângă mine.” Mă ruga cu îngrijorare. L-am convins să mă lase și m-am îndepărtat de el două-trei minute, ca să cer părinților să se roage pentru el. Când m-am întors, l-am găsit liniștit. Așa cum mi-a spus, demonii erau și ei acolo, însă tăceau.

Seara, în timpul privegherii separate pe care o făceam fiecare, am simțit că toți demonii care erau în chilia lui gheronda au venit în chilia mea și îmi creau o stare de neliniște, făceau gălăgie. În toată viața mea, pentru prima dată am simțit aproape atâția demoni, așa de aproape, luptându-se cu mine într-un mod atât de perceptibil. Am aprins un bec ca să citesc, însă cum să citesc! În dreapta și în stânga mea era plin de demoni! Nu m-am temut deloc. Știam că au venit să mă înfricoșeze, ca să nu mai merg la gheronda, însă eu le-am răspuns: „Voi cu treaba voastră, și eu cu a mea.” Apoi, în timpul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii demonii nu au mai apărut deloc pe lângă mine.

După ce s-a terminat Sfânta Liturghie, m-am dus din nou la cel bolnav, ca să îl ajut cu Taina Sfântului Maslu, prin spovedanie și prin toate celelalte necesare. L-am întrebat dacă în afară de demoni era prezent acolo în chilie și îngerul lui păzitor. A răspuns afirmativ și de asemenea că îngerul așteaptă poruncă de sus ca să îl ia. Eu i-am spus: „Bine, pe îngerul tău păzitor îl vezi, dar pe îngerii noștri păzitori (eram împreună cu un alt părinte duhovnic) nu îi vezi?” „Îi văd, a răspuns el, iar îngerii voștri poartă pe cap o coroană și încă ceva mai mult decât aceasta” (fapt care arată că îngerii care îi păzesc pe preoții duhovnici au ceva special față de ceilalți). Bolnavul mi-a spus că pe umărul lui stâng era lipită o bucată de hârtie pe care scria ceva, dar nu putea să spună ce anume scria pe ea. Atunci l-am întrebat exact ce anume vede. Și monahul bolnav mi-a spus: „în stânga mea sunt mulți demoni, care vor să îmi înșface sufletul…

După ce l-am spovedit, l-am întrebat: „Hârtia mai este lipită de umărul tău?” Da, părinte, este, și demonii își bat joc de mine.” Atunci i-am spus să îl întrebe pe îngerul lui păzitor să îi zică ce anume scrie pe hârtie.

Și, într-adevăr, cu ajutorul harului dumnezeiesc, îngerul i-a spus bolnavului ce anume scrie pe hârtie. Erau două păcate uitate, pe care bolnavul nu și le putea aminti. Și acum, cu ajutorul îngerului păzitor, le-a spovedit de îndată.

După rugăciunea de iertare și de dezlegare, am ridicat epitrahilul de pe capul celui bolnav. Atunci monahul a spus că hârtia s-a lipit de epitrahil și că păcatele care erau scrise pe ea au fost deja șterse. Ele nu mai existau, și demonii au plecat.

Apoi mi-a spus că lunea următoare (când a avut loc spovedania era într-o zi de vineri) va fi sărbătoare (se referea la înmormântarea lui) și că vor fi de față și anumite persoane care lipseau în acele zile, lucru care apoi s-a și întâmplat.

Când monahul era pe moarte, pentru că au văzut că au pierdut, din cauză că părintele și-a spovedit păcatele, demonii s-au înfuriat și au vrut să îl împingă într-un păcat greu, astfel încât să își piardă sufletul. Cu două nopți înaintea morții lui, l-am trimis pe părintele Iosif să îi fie alături, să se roage cu metanierul pentru el și să privegheze pentru el. Dimineața, când m-am dus, părintele mi-a spus că în timpul nopții a fost foarte aproape să își piardă sufletul din pricina răutății demonilor. Adică aceștia i-au arătat un ulcior plin cu apă, care era lângă el, și i-au spus că dacă va bea tot din el, se va face bine. Gheronda a înțeles că dacă va face acest lucru va muri, însă l-a biruit gândul cel rău să facă aceasta, ca să scape de chinuri. A cerut ulciorul de la un părinte, însă a intervenit altul și i-a spus că dacă va face aceasta, va muri. Astfel a scăpat și de această cursă a demonilor.

După Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie de duminică l-am găsit pe părintele șezând liniștit într-un mic fotoliu. „Sunt foarte bine, părinte duhovnic, mi-a spus el, Dumnezeu să îți răsplătească pentru binele pe care mi l-ai făcut.” Am plecat apoi, ca să mă odihnesc puțin după privegherea de toată noaptea și cu gândul de a mă întoarce din nou la cel muribund. Când m-am trezit, însă, am aflat că în urmă cu o jumătate de oră au bătut clopotele. Într-adevăr, gheronda trecuse la Domnul.

Acest caz arată situatia unui om care nu era bine pregătit pentru plecarea lui din această lume. Acum vă voi spune și cazul omului duhovnicesc bine pregătit, ca să vedem diferența dintre cele două situații.

Acest om bine pregătit este Gheronda sau starețul meu. Când se punea la rugăciune, mai întâi se gândea cum a trecut ziua, ce patimă îl ispitește, prin ce neputință trece și lua o nouă hotărâre, pentru a lupta contra patimilor și a le stinge. Această pregătire avea loc în fiecare noapte în timpul rugăciunii lui Gheronda și îl pregătise omenește, perfect aș putea spune, astfel încât să întâmpine așa moartea. Îmi spunea: „Fiul meu, cum voi trece puntea morții, nu știu. Dar de acolo înainte, cu harul lui Dumnezeu, totul este pregătit.
Faptul că el era foarte bine pregătit au arătat-o stările sau situațiile în care a fost înaintea morții. Una dintre aceste stări a fost cea că plângea datorită marii lui iubiri pentru Hristos și față de Maica Domnului, Preasfânta Fecioară Maria. Nu avea nicio supărare, nicio mustrare din partea conștiintei lui. Aștepta moartea ca pe o sărbătoare, ca pe o izbăvire de presiunea de aici a lumii, era nerăbdător să vadă Fața Dumnezeiască și să se desfăteze, să se bucure și să se sature de frumusețea Ei, să intre în ceata îngerească, în care el trăia deja continuu. De aceea și cu puțin timp înaintea morții era mâhnit că nu mai pleca odată, deși Dumnezeu îl vestise în chip desăvârșit, și hotărârea era deja luată. „Gheronda, i-am spus eu, acum noi ne vom ruga cu metanierul, și sfinția voastră veți pleca.” Într-adevăr, după numai 20 de minute, în timp ce Gheronda le vorbea părinților, deodată s-a uitat spre cer, a văzut ceva ce numai el a văzut și nu putea să ne spună nouă, și-a plecat capul, a închis ochii și spunând: „plec, pornesc la drum, blagosloviți, totul s-a încheiat„, a primit somnul de veci al omului fericit.

Gheronda ne-a învățat multe lucruri despre pomenirea morții, prin multe exemple și istorisiri despre diferiți oameni, și astfel ne-a sădit-o foarte adânc în suflet. De când ne trezeam, odată cu apusul soarelui, ca să începem slujba de priveghere, simțeam această amintire a morții cum ne cuprinde cu totul și ne pregătește, astfel încât să ne afierosim cu totul rugăciunii, cu evlavie, cu venire în sine, cu durere, ca să aflăm măcar puțin harul lui Dumnezeu.

Ceasul morții este cel mai greu ceas al omului. În acest ceas se apropie demonii, au în mâinile lor diferite hârtii, pe care sunt scrise în amănunțime diferite păcate, chiar și ceasul, persoana și numele omului cu care am făcut un păcat. Ei le arată, ca să îl înspăimânte pe om și să spună că cu atâtea păcate nu mai există milă din partea lui Dumnezeu și mântuire, iadul îl așteaptă pe omul respectiv; acesta își poate pierde curajul și încrederea în Dumnezeu Tatăl și să creadă că Acesta se va comporta cu el ca și un călău, căci i-a sosit omului ceasul să fie nimicit. Sufletul se strânge în sine, se adună, își pierde nădejdea și, fără să vrea, stă și ascultă ce anume îi spun demonii. Trebuie să fie foarte curajos acel suflet, să aibă o mărturie puternică din partea conștiinței dinlăuntrul său, care să îi spună că totul este în regulă, că tot ceea ce spun demonii sunt minciuni, iar dacă nu sunt minciuni, atunci că păcatele au fost șterse prin spovedanie sinceră.

Când i s-a apropiat ceasul morții, ucenicii l-au văzut pe Avva Arsenie că plânge și au fost nedumeriți. „Gheronda, și tu te temi de moarte? Noi atunci ce să mai spunem? ” Și Marele Arsenie, cel mare în virtute și în pregătire (pentru viața veșnică), a răspuns: „Fiilor, nu am uitat niciodată acest ceas al morții (că va veni) și de aceea nu mi-am neglijat niciodată îndatoririle mele.
Această pomenire sau amintire a morții este foarte puternică, îl readuce în sine pe om și îl face atent. Ea subțiază conștiința și o aduce în punctul de a mustra și cele mai mici păcate și de a-l îndemna pe om să le spovedească, ca să fie în regulă în fața lui Dumnezeu. Nu știm dintr-un moment în altul ce ni se va întâmpla. Cât de pregătiți trebuie să fim, printr-o viață atentă…!

Nu știm clipa și ceasul când Dumnezeu ne va chema. De aceea trebuie să avem o viață atentă (la îndatoririle noastre creștinești și la răspunsul pe care trebuie să îl dăm la judecată – n. trad). Ca monahi (și ca mireni), să ne străduim mereu și să ne îmbunătățim starea noastră sufletească, să nu fim indiferenți, să nu privim superficial lucrurile, să ne urmărim scopul nostru (veșnic, care este mântuirea – n. trad )

Să ne îndeplinim îndatoririle noastre monahale, să avem dragoste, frățietate între noi, să nu mâhnească unul pe celălalt, să nu smintească unul pe celălalt, să avem răbdare între noi. Fiecare să contribuie la binele celuilalt prin exemplul său bun. Să ne folosim de exemplul aproapelui, să le fim de folos celorlalți, care se apropie de noi și vin să vadă ceva mai bun (decât în lume) în mănăstire. Avem datorie și față de frații noștri, mirenii. Cel care este de folos este și pentru sine și pentru aproapele lui. Așa cum atunci când cineva are un microb, o boală contagioasă, o transmite și celorlalți, astfel se întâmplă și în cele duhovnicești. Când cineva este bolnav sufletește, transmite boala lui și celuilalt și îl atrage spre rău. Și vom da răspuns dacă îl vom sminti pe aproapele nostru…

Aceste lucruri vi le-am avut de spus vouă ca sfaturi și mă rog să ne învrednicească Dumnezeu să ne pregătim continuu, ca să dobândim mântuirea. Amin.

Gheronda Efrem Filotheitul; din cartea: Realități pe care nu trebuie să le uităm