La început, a fost iubirea de oameni cea nespusă a lui Dumnezeu, care a dăruit oamenilor simțirile cele sufletești și trupești. Simțirile cele sufletești sunt acestea: gândirea, priceperea, cuvântul, nălucirea și simțirea; iar simțirile cele trupești sunt: vederea, mirosul, auzirea, gustarea și pipăirea, cu care lucrăm faptele cele bune, sufletești și trupești.
Aceste fapte bune nimicesc toate patimile sufletești și trupești, și, puțin câte puțin, crește darul. Pe aceste fapte bune se cade a le face fiind sănătoși cu trupul și slobozi de patimile trupești și nelipsiți de ajutorul lui Dumnezeu. Despre lucrarea faptelor bune Sfântul Ioan de Kronstadt spune: Asemenea smochinului neroditor, oamenii se ascund după o înfățișare înșelătoare, fără să aibă roadele lăuntrice, faptele bune. Pentru a aduce roade, este nevoie de efortul încercării sinelui, al adâncirii în sine, al pocăinței neîncetate și al rugăciunii, puțini fiind cei care se sârguiesc cu asemenea preocupări. Cât de puțini sunt cei cu adevărat pătrunși de smerita cugetare, cei milostivi, cei însetați și flămânzi după adevăr, cei curați cu inima, cei care caută pacea și o urmează, cei care iubesc adevărul și rabdă prigoane pentru El! Dar de ce? Pentru că oamenii nu vor să pătrundă mai adânc în sinele lor și nici să se cunoască pe ei înșiși. Pustietatea și necurăția lor îi sperie, iar ei își întorc ochii de la ele ca să poată trăi într-o permanentă înșelare de sine.
Cele 10 cele mai mari fapte bune pe care le poate face omul pentru mântuirea sa sunt: credința, dragostea, postul, înfrânarea, privegherea, rugăciunea, smerenia și smerita cugetare, liniștirea și tăcerea, neagonisirea și dreapta socoteală.
Cea dintâi și cea mai mare este credința. Cu credința poți muta și munții și toate câte vei vrea, zice Domnul, Cel ce este intru toate. Cele de laudă și de mirare cu credința se întăresc; iar chinuirea vine din împuținarea credinței, căci din voința noastră se împuținează sau crește credința.
Cea de a doua este dragostea nefățarnică față de Dumnezeu și față de oameni. Dragostea cuprinde și înmănunchează toate faptele bune. Numai cu singură dragostea se săvârșește toată legea și viața se face deplină: adică a-și pune cineva sufletul pentru fratele său și a nu-i face lui ceea ce însuși nu voiește. Din dragoste S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, iar cel ce petrece intru dragoste întru Dumnezeu petrece și Dumnezeu petrece intru dânsul, că unde este dragoste, acolo este și Dumnezeu.
Cea de-a treia mare faptă bună este postul; iar „post” numesc a mânca o dată în zi și a se scula de la masă puțintel flămând, iar mâncarea să fie pâine și sare, și băutura, apă. Aceasta este hrana căii împărătești, prin care mulți s-au mântuit, precum au zis Părinții. Chiar dacă, uneori, omul nu mănâncă o zi, două, trei, patru, cinci sau și o săptămână, nu poate totdeauna posti astfel; dar a mânca în fiecare zi pâine și apă, in acest fel poate totdeauna; doar că, mâncând, să se scoale de la masâ flămând puțin, ca să fie și trupul plecat spre osteneli și să biruiască mișcarea minții și patimile trupului. Că nimic nu omoară patimile trupești precum le omoară mâncarea cea proastă.
Dacă însă postește cineva o vreme, și apoi iarăși se dedă la mâncărurile cele cu îndulcire, precum mulți încep post sau alte fapte grele peste măsura puterii lor, și apoi iar caută mâncărurile cele cu îndulcire și odihna spre întărirea trupului, unul ca acesta se aseamănă celui ce zidește și iar strică, de vreme ce trupul din nevoia postului se pleacă spre bucatele cele cu îndulcire și caută mângâiere. Îndulcirile aprind patimile, dar, de-și va pune omul măsură cât să mănânce într-o zi din bucatele cele proaste, mare folos va afla, și chiar de va mânca mai mult — nu pentru dulceața bucatelor, cum fac cei ce mănâncă mult, ci pentru întărirea puterii trupului —, tot va putea săvârși lucrul cel duhovnicesc. Dar de va posti mai mult decât atât, apoi într-altă vreme se pornește spre odihnă, că nevoinței celei cu măsură nu i se știe prețul.
Că unii dintre Părinții cei mari mâncau bucatele cu măsură și intru toate aveau măsură: și intru nevoință, și intru trebuințele cele trupești, și intru vasele chiliei, și în vremea lor și in toate lucrurile. Pentru aceasta poruncesc Sfinții Părinți a nu începe  lucrul mai presus de putere și apoi iarăși a slăbi. Ia aminte la tine, ca să mănânci în fiecare zi, că a posti așa tare nu este cu putință. Dar dacă va posti cineva mai mult, apoi cum s-ar înfrâna după săturare și de mâncarea cea multă? Nicidecum. Acest fel de postire al celor fără de măsură vine sau din slava deșartă, sau din nesocotire, de vreme ce postul este una din faptele bune spre înfrânarea trupului, a gândurilor celor rele și spurcate și a poftelor celor de curvie, căci și mâncând în fiecare zi se pot împuțina acestea.
Unii numesc aceasta „desăvârșire” și cu nimic nu se împuținează și nici nu se micșorează cei ce mănâncă în fiecare zi la vremea orânduită. Pe unii ca aceștia ii laudă Sfântul Teodor Studitul in învățătura cea de vineri, din săptămâna întâi a Postului Mare, aducând mărturie pe toți Părinții cei purtători de Dumnezeu. Deci într-acest fel se cade a face și noi.
E adevărat că Domnul a răbdat îndelungată foame, asemenea și Moise și Ilie, însă numai o dată a făcut aceasta (a postit patruzeci de zile). De asemenea, și mulți alții, când aveau dragoste pentru vreo trebuință oarecare și voiau să ceară acel lucru de la Dumnezeu, își rânduiau o vreme de post.
Deci e bine știut din legea cea firească, din învățăturile Scripturilor, ale fericiților Părinți, din faptele tuturor sfinților, din viața Mântuitorului nostru și din pravilele celor ce bine ocârmuiesc viața, că este bine și de folos a mânca puțin, a se deda mai degrabă la luptă și la osteneală și totdeauna la durere, nu a-și slăbi trupul cu postul cel fără măsură și a-1 face să stea in nelucrare și deșert.
De ești tânăr și se sălbăticește trupul, înfrânează-l tare; iar de este neputincios, dă-i să se sature, fără a căuta la alți nevoitori, că postește unul mai mult sau mai puțin, ci tu te uită la neputința ta și la puterea ta și chivernisește trupul cât este cu putință, folosind cu cumpătare mâncarea. Că fiecare om își are măsura lui, iar învățător, conștiința lui. Nu este cu putință a ține toți un fel de rânduială și un fel de nevoință, de vreme ce unii sunt tari, alții slabi; unii ca fierul, alții ca arama, alții ca ceara. Cercând bine in acest fel, mănâncă in fiecare zi o dată, afară de sâmbătă și de duminică și de praznicele cele împărătești. Postul cel măsurat, cu înțelepciune — adică tras in cumpăna minții cu multă socoteală — este temelie și cap al faptelor bune. Ca și cum ne-am lupta cu un leu sau cu un șarpe cumplit, așa să ne luptăm cu vrăjmașul, întru neputință trupească și intru sărăcia cea duhovnicească.
Cel ce vrea să-și facă mintea tare față de gândurile spurcate, să-și subțieze trupul cu postul, că fără post nu este cu putință a fi preot cum se cade. Cât de trebuitoare ne este suflarea, așa ne este și postul. Că, intrând in suflet, postul omoară păcatul, care zace intru adâncul inimii.
Cea de-a patra faptă bună este înfrânarea, care este, de asemenea, maica tuturor faptelor bune; că faptele bune intră deodată toate prin post. Drept aceea, de-ți vei infrâna pântecele, vei intra in rai, că înfrânarea este uciderea păcatului, înstrăinare și omorâre de patimi, Începutul vieții duhovnicești, solitoarea bunătăților celor veșnice. Iar nepostirea izgonește de la om darul lui Hristos; că, fiind pântecele sătul, se pleacă spre somn și se ridică asupră-i gândurile cele spurcate și nu poate nicidecum priveghea, nici citi, nici lucra cu mâinile, nici alt bine a face. Petrecerea cea bună, ușoară și cu trezvie, care stinge setea, este aceasta: pâine și apă caldă. Că, fără de apă caldă, pustnicul se usucă la cele dinlăuntru și nu ies dintr-însul prisosurile de hrană. În vremea praznicelor, chisăliță de orz și cele asemenea.
Mâncarea are patru așezământuri: postire, înfrânare, îndestulare și săturare. De-și va înfrâna cineva pântecele, va câștiga sălășluirea in rai; iar de nu și-l va înfrâna, va fi mâncare morții, că, neîmblânzind pântecele, se va lipsi de toate bunătățile și va fi tuturor de batjocură.
Cea de-a cincea faptă bună este privegherea cea cu socotință, intru măsură. Călugării cei începători (adică cei călugăriți de curând) se cade a priveghea jumătate de noapte, iar jumătate a dormi: fie de cu seară până la miezul nopții, fie de la miezul nopții până dimineața; adică șase ceasuri a priveghea și șase sau cinci a dormi. Iar cei de la mijloc, patru sau trei ceasuri a dormi și opt a priveghea. Iar cei desăvârșiți, un ceas a dormi și toată noaptea a sta la rugăciune și la priveghere. Iar ziua, toți aceștia să doarmă un ceas. Că privegherea cea cu socoteală curățește mintea de umblarea gândurilor și o subțiază intru rugăciune.
Că, precum ochii trupești luminează trupul și strălucesc toate mădularele, așa și trezvia, privegherea cea neadormită, luminează sufletul cu vederea cea cu mintea și ii aduce aminte omului de bunătățile cele nespuse pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe Dânsul. Și vede muncile cele groaznice care sunt gătite păcătoșilor și se minunează de Cel ce le-a făcut pe toate. Vede cum ziua și noaptea se schimbă, cum soarele, luna și stelele luminează, cum gerul, zăpada, căldura, soarele, tunetul, ploaia se schimbă, și aduce aminte omului cum trece viața veacului acestuia și de sfârșitul vieții, și curg lacrimile din destul, văzând luminat cu ochii minții tăria omenească, ca un străjer de la un loc la altul, cum viețuiește intru cele de-a dreapta sau întru cele de-a stânga. Că privegherea cea cu măsură veselește inima.
Cea de-a șasea este Rugăciunea lui Iisus. Rugăciunea lui Iisus este dragostea lui Dumnezeu. Că aceasta singură este lucru și al îngerilor, și al oamenilor, și cu această rugăciune degrabă ajungem întru viața lor — adică a îngerilor. Rugăciunea este izvor a tot lucrul bun și al faptei bune și gonește de la om întunericul patimilor. De vei agonisi-o pe aceasta, și sufletul tău mai înainte de moarte va fi asemenea îngerilor. Rugăciunea este veselia lui Dumnezeu, adică singură această cinstită armă, și nu este altă armă care să taie și să pârjolească pe draci ca aceasta. Căci arde ca și focul spinii și înfierbântează pe om cu totul, ca focul, și sloboade nespusă dulceață și veselie, încât uită omul viața aceasta de dulceață și bucurie și toate cele ale veacului acestuia le socotește ca lepădătură și cenușă.
Cea de-a șaptea sunt smerenia și smerita cugetare. Că smerenia inimii chiar fără de osteneală mântuiește pe om: pe cel bătrân, pe cel bolnav, pe cel sărac, pe cel mișel și pe cel nepriceput. Și pentru smerenie se iartă toate greșelile. Smerenia scoate pe om din adâncul păcatului. Că pentru smerita cugetare se strică toate lațurile și gândurile vrăjmașului. Smerita cugetare ține toată viața cea duhovnicească și o păzește de cădere.
Cea de-a opta este liniștirea, care este osebirea de toate grijile lumești, și de gâlcevi, și de tulburări. Iar tăcerea, adică nevorbirea, se cunoaște când ești in mijlocul multor frați. Cel ce și-a Înfrânat și și-a oprit limba, acela tot trupul și-l va înfrâna. Cel ce și-a infrânat limba, acela a scăpat de toată răutatea care se naște din vorbire. Limba este o răutate neoprită, că mulți au căzut de ascuțișul sabiei, dar mai mulți au căzut prin limbă. Limba noastră este sabie ascuțită, care junghie nevăzut sufletul și trupul, spunând și Vorbind cele deșarte. O, limbă, potrivnicul dreptății mele! O, limbă, pierzătorul meu și prietenul satanei! Că prin multe osteneli zidește omul temelia cea duhovnicească, iar tu, limbă, cu un cuvânt, o sapi și o pierzi într-un ceas. „Bărbatul înțelept liniște aduce” (Înț. Sol.).
Cea de-a noua sunt neagonisirea și sărăcia desăvârșită. Călugărul care nu are agonisire este ca un vultur ce zboară la înălțime și nu-l prinde nimeni, nici se încurcă in vreun laț al măririi veacului acestuia. Să fugim, să fugim de iubirea de argint și de celeIalte lucruri, ca de un leu ce răcnește! Că aceasta schimbă smerenia și blândețea omenească in iuțimea neîndurării și a ținerii minte a răului. Cel ce are această iubire de argint și de alte strânsuri, acestea il fac pe om ca o fiară cumplită.
Cea de a zecea este dreapta socoteală sau socotirea cea cu bună înțelegere in toate lucrurile, de vreme ce, fără dreapta socoteală, și lucrul cel bun se preface in răutate și nu este bun.
Fără aceste 10 fapte bune nu ne putem mântui. Iar Sfinții Părinți au zis despre ele mai pe larg, cu multe feluri de cuvinte, iar aici s-au zis mai pe scurt. Dintre care, trei fapte bune: postul, înfrânarea pântecelui cu înțelepciune și cu înțelegere, neclintita nădejde și neîmpuținata îndeletnicire întru învățătura lui Dumnezeu (privegherea cu socotire, zicem fiecăruia, împotriva trezirii științei și puterii; Rugăciunea lui Iisus, zic, intru înțelegere, adică ceea ce zice gura, aceea și mintea și inima să ia aminte și să păzești înlăuntrul inimii), acestea trei mai cuprinzătoare fac ca toate faptele bune să fie cu înțelegere, numai singur de Dumnezeu știute; ca pentru El să le facem, departe de orice fățărnicie omenească, a măririi deșarte. Iar de nu se vor face în acest fel, nimic nu are mai mult decât cei ce nu le fac. Că se cade să lăsăm acea faptă bună pentru care ne înălțăm cu mintea. Iar plata se dă nu pentru voință, nu pentru osteneală, ci pentru smerenie. Că mai bun este cel ce greșește și se pocăiește, decât cel ce face vreo faptă bună și se înalță.
Domnul Dumnezeu să ne înțelepțească și să ne întărească să facem voia Lui și sfintele porunci și faptele cele bune. A Căruia este mărirea, acum și pururea și in vecii vecilor. Amin.
fragment din Sfântul Paisie Velicikovski; Crinii țarinii