Biserica lui Dumnezeu este împodobită, încă din vremea Sfinților Apostoli, cu cele șapte laude. Știți voi care-s acestea? Știu că le știți, că unii dintre voi le ziceți pe de rost, dar alții nu le știu. De ce șapte laude nu mai multe sau mai puține? Ați auzit în psalmul 118 pe Proorocul și Împăratul David, zicând așa: De șapte ori în zi Te-am lăudat, Doamne, pentru judecățile Tale. Împărat fiind, câte treburi nu avea el? Și avea vreme de șapte ori să laude pe Dumnezeu, că-l auzi: Seara, dimineața și la amiază, spune-voi și voi vesti minunile Tale.
Dar în Legea Darului s-au așezat aceste șapte laude pentru cele șapte mari evenimente din viața Mântuitorului nostru Iisus Hristos, și fericit este creștinul acela care le zice. Și dacă nu le poate zice, măcar să-i pară rău că nu le zice, că s-ar putea să fie la un serviciu unde nu poate zice. Și dacă-i pare rău, cu smerenia se ridică exact unde trebuia să se ridice cu fapta. Că auzi ce zice Sfântul Isaac Sirul: „Ajunge întristarea minții mai mult decât toată osteneala duhului, care este rugăciunea”, dacă-i pare omului rău.
Ați văzut pe Mântuitorul ce spune în Sfânta Evanghelie: A venit vameșul în biserică să se roage. A venit și fariseul. Fariseul a început să se laude: Mulțumescu-ți Ție, Doamne, că nu-s ca ceilalți oameni; postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din câte câștig și nu sunt ca acest vameș, și-l arată pe acela la ușa bisericii.
Vameșul era perceptor, săracul. El știa că ia impozit mai mult decât trebuie, că-i supără pe oameni, și, auzind că-l mai și ponegrește fariseul în fața poporului, și-a îndreptat inima către Dumnezeu și atât a zis, bătându-și pieptul: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”
Ai auzit? Două-trei cuvinte ale vameșului au biruit toată rugăciunea fariseului. Ce zice Evanghelia? Amin, zic vouă, mai îndreptat s-a întors vameșul la casa sa și mai înainte a fost el decât fariseul. Acela a zis multe cuvinte și era fariseu și făcea fapte bune. Dar știi de ce a pierdut? A înjugat dreptatea cu mândria, iar vameșul a înjugat păcatul cu smerenia. Și totdeauna, măcar că păcatul este păcat, dacă-i înjugat cu smerenia, este mai înaintea celui ce face fapte bune și se mândrește.
Sfântul Efrem spune așa: Fă-ți ție două care, omule. Înjugă păcatul cu smerenia și dreptatea cu mândria și vezi că vei rămâne în urmă cu toate faptele bune, ca fariseul; că mai îndreptat și mai înainte s-a dus vameșul. El a înjugat păcatul cu smerenia. Ce-a gândit? „Măi, sunt păcătos strașnic” Am făcut nedreptăți, am luat vamă mai mult decât trebuie, am supărat oamenii, dar mă rog Mântuitorului să mă miluiască”. Și mai înainte s-a dus întru împărăția cerului, pentru că a înjugat păcatul cu smerenia. Așa-i de mare smerenia. Deci vă spun, care puteți să faceți cele șapte laude este bine. Biserica este obligată să le facă totdeauna, oriunde.
Așa și voi, care citiți cele șapte laude, bine faceți, dacă puteți, iar când nu veți putea, să vă retrageți în smerenie, că smerenia le completează pe toate.
Și iată să vă spun ce înseamnă cele șapte laude ale Bisericii:
Două din cele șapte laude trebuie să se facă la miezul nopții, cum le facem noi aici. Noi intrăm la ora 11 noaptea și ieșim la două. Dar ce simbol au acestea? La miezul nopții noi facem așa: Miezonoptica, adică rugăciunea de miezul nopții – de toate zilele, de sâmbătă sau de Duminică -, Utrenia cu Ceasul întâi.
a. Miezonoptica este prima laudă din cele șapte
Această laudă este întemeiată și pe porunca Mântuitorului, Care zice: Privegheați dar, că nu știți când va veni stăpânul casei – seara, la miezul nopții, la cântatul cocoșilor sau dimineața ( Marcu 13, 35), și simbolizează momentul rugăciunii și al prinderii Mântuitorului în grădina Ghetsimani, care a avut loc la miezul nopții.
Biserica națiunilor de la Ierusalim, unde intră creștini din toate națiile, este pe locul unde Sa rugat Mântuitorul. Stânca unde s-a rugat El este tăiată și înconjurată cu grilaj. Ea se află chiar unde Și-a plecat El genunchii și S-a rugat cu sudori de sânge, înainte de Preasfintele Patimi. Iar mai încolo sunt pictați cei trei apostoli, Iacov, Ioan și cu Petru, dormind, că le zicea Hristos: Dormiți? Un ceas n-ați putut să privegheați? Că ești dator acolo, când te duci, să te rogi un ceas.
Deci Miezonoptica simbolizează și ne aduce aminte nouă de rugăciunea Mântuitorului din grădina Ghetsimani, când s-a rugat și s-au făcut sudorile lui ca picăturile de sânge, care picau pe pământ, că era și om și vedea și ce are să ia, câte scuipări, câte biciuri, câte cuie în mâini și picioare și că va fi împuns cu sulița în coastă. Le vedea toate, că era Dumnezeu.
Și firea omenească cu care era îmbrăcat se întrista, că auzi ce zice Evanghelia: Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneți aici și privegheați.
Cine se întrista? Omenirea, căci dumnezeirea biruiește moartea și învie din morți. Dar ca om se întrista, că știa câte are de suferit, câte tăieturi și împunsături și cununa de spini; știa că va fi bătut cu biciul, și va suferi crucea, batjocura și scuipările, legarea la stâlp și temnița. Le știa toate. Se uita și le vedea, că era Dumnezeu.
Deci prima laudă din cele șapte laude ale Bisericii este Miezonoptica, care se face la miezul nopții, pentru că Mântuitorul atunci S-a rugat înainte de Preasfintele și Înfricoșătoarele Sale Patimi.
b. A doua care se face tot la miezul nopții este Utrenia împreună cu Ceasul întâi.
Utrenia este timpul când l-au prins pe Mântuitorul în grădina Ghetsimani, Iuda cu cei o mie de ostași cu sulițele. L-a prins pe Mântuitorul, zicând: Bucură-Te, Învățătorule, și L-a sărutat. Atunci au pus mâna pe El. Pe Care îl voi săruta, Acela este; puneți mâna pe El și-L prindeți.
Deci Utrenia este a doua laudă și al doilea eveniment din viața Mântuitorului, când a fost prins în grădina Ghetsimani și când toți Apostolii L-au părăsit și au fugit, iar El a rămas singur în mâinile celor fără de lege.
Și Ceasul întâi este momentul când L-au dus pe Hristos la Ana și la Caiafa, după ce L-au prins, tot atunci după miezul nopții, către ziuă, când L-au dus la divan. Știți istoria după Evanghelie. Deci Ceasul întâi se citește după miezul nopții, cum se obișnuiește la noi, cam după ora unu, la sfârșitul Utreniei.
Deci aceste două laude ale Bisericii lui Hristos se citesc la miezul nopții, arătând timpul când s-au întâmplat cele trei mari evenimente din viața Mântuitorului: Rugăciunea din grădina Ghetsimani, prinderea de către Iuda și ducerea Domnului la Ana și la Caiafa.
c. Lauda a treia a Bisericii lui Hristos este Ceasul al treilea.
El simbolizează atât momentul condamnării la moarte a Domnului, cât și pogorârea Sfântului Duh în chip de limbi de foc peste Sfinții Apostoli. Mântuitorul le-a spus Apostolilor: De trebuință este să Mă duc Eu; că dacă Eu nu Mă duc, nu va veni Mângâietorul la voi, pe care Eu îl voi trimite de la Tatăl. Deci stați în Ierusalim până vă veți îmbrăca cu putere de sus.
Atunci au ieșit Apostolii și au început a vorbi în toate limbile de sub cer, și îi învinuiau evreii și localnicii din Ierusalim că, din cauza mustului dulce, s-au îmbătat. Iar Petru s-a ridicat și a zis: Bărbați frați, nu este din cauza mustului dulce că ne auziți vorbind măririle lui Dumnezeu în toate limbile, din câți sunt aici. Ci acum s-a împlinit profeția Proorocului Ioil, care zice: «În zilele de apoi, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul și fiii voștri vor prooroci și în limbi noi vor vorbi…» și celelalte.
Deci iată Cincizecimea! Nu cum cred penticostalii de azi, că vorbesc în limbi. Ăștia care vorbesc în limbi acum, vorbesc în limbile dracilor, nu în limbile Duhului Sfânt. Au pretenția că au «glosolalia», adică vorbirea în limbi, în secolul XX. Limbile au fost semn pentru necredincioși, nu pentru credincioși.
d. Ceasul al șaselea este a patra laudă a Bisericii lui Hristos și corespunde cu momentul răstignirii Mântuitorului pe crucea de pe Golgota, între cei doi tâlhari.
e. Ceasul al nouălea este a cincea laudă a Bisericii și închipuiește momentul înfricoșat în care Mântuitorul își dă duhul pe cruce, când a zis: Săvârșitu-s-a! Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul Meu. Am venit să-l înnoiesc pe Adam – Hristos, noul Adam. Că pentru un păcat a intrat moartea în lume, și pentru păcat s-a biruit păcatul prin Iisus Hristos. Iată, Doamne, Tu ai lăsat zidirea Ta, că a călcat porunca în Rai. Deci pentru dânșii Eu iau fața întregii lumi, care este în trupul Meu. Pe a Mea față o fac a întregii lumi greșite, a întregului neam omenesc și mijlocesc către Tine: Eli, Eli, lama sabahtani! Adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai lăsat? Sau: „Nu lăsa, Doamne, omenirea! Nu lăsa zidirea Ta cu care sunt îmbrăcat Eu acum, și care o sfințesc pe cruce și o jertfesc și Mă aduc jertfă pentru toate vremurile, pentru tot neamul omenesc, ca să răscumpăr firea omenească!”
Deci noi eram cei lăsați, iar Hristos, fiind mijlocitor prin cruce către Tatăl, pe a noastră față, a întregului neam omenesc, o face atunci a Sa și strigă către Tatăl: Dumnezeul Meu, Dumnezeu Meu, pentru ce M-ai lăsat? Noi eram cei lăsați! Nu Hristos a fost lăsat de Tatăl. Și Hristos, fiind mijlocitor, aici mijlocește pentru toată lumea. Iar cine înțelege că Hristos a fost despărțit de Tatăl, aceasta este hulă, că desparte dumnezeierea. Să nu credeți lucrurile acestea. Deci Ceasul al nouălea este lauda a cincea.
f. Vecernia este a șasea laudă din zi și simbolizează mai întâi momentul pogorârii Mântuitorului de pe cruce și punerea Lui în mormânt nou, de către Iosif și Nicodim. Mai este și momentul sfânt al Cinei Celei de Taină.
g. Iar Pavecernița este a șaptea laudă a zilei și simbolizează tânguirea Maicii Domnului, când a plâns după ce L-a pus pe Mântuitorul în mormânt.
Dumnezeiasca Liturghie nu face parte din cele șapte laude. Ea este întreaga jertfă a Mântuitorului pentru mântuirea lumii. Dintre toate slujbele pe care le face Biserica noastră universală, cea mai puternică este Sfânta Liturghie, fiind coroana tuturor slujbelor.
Ea începe cu cuvintele Proorocului Isaia la Sfânta Proscomidie: Ca o oaie spre junghiere Sa adus – când scoatem dumnezeiescul Agneț – și ca un miel fără de glas, și se termină cu Înălțarea Domnului la cer. În Sfânta Liturghie este cuprinsă toată taina iconomiei în trup al lui Iisus Hristos, de când a venit pe pământ și până S-a înălțat la cer. Ea le cuprinde pe toate cele șapte laude. Hristos se aduce pe Sine jertfă, având o dată intrare în Sfânta Sfintelor, făcând veșnic o răscumpărare înaintea Tatălui.
Sfânta Liturghie are două caractere: caracter de jertfă și caracter de cină, că la Cina Cea de Taină s-a sfințit. Prin Sfânta Liturghie avem împărtășire gânditoare cu Însuși Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu. Avem împărtășire cu Dumnezeu și prin urechi, pe calea auzului, și prin rugăciunea gânditoare și prin faptele bune. Sunt cinci feluri de împărtășiri.
Sfânta Liturghie se termină cu aceste cuvinte: Înalță-Te peste ceruri, Dumnezeule, și peste tot pământul slava Ta.
Deci am spus așa în trecere despre cele șapte laude. Ele sunt așezate de Sfinții Apostoli și de Sfinții Părinți până în ziua de azi în Biserică, arătând cele șapte mari evenimente din viața și activitatea Domnului nostru Iisus Hristos.