Nu o dată am înfățișat atenției ortodocșilor adevărul simplu potrivit căruia în creștinism esența faptelor stă în așezarea inimii — în dispozițiile lăuntrice, altfel spus în lucrarea noastră lăuntrică; dar încă nu am încercat până acum să intru împreună cu voi înăuntrul vostru, să supun cercetării tot ce se întâmplă acolo, ca fiecare să se deprindă astfel a deosebi binele de rău înăuntrul său și să ia măsurile cuvenite. Să facem cercetarea de sine acum.
„Mijiți-vă” toate simțurile din afară, întoarceți-vă spre cele dinlăuntrul vostru ochiul luării-aminte și priviți: ce este acolo?
Prima dată nu veți vedea nimic — nu fiindcă nu ar fi nimic acolo, ci fiindcă sunt prea multe și de toate, însă strâmbate, și rătăcesc într-o tulburare lipsită de rânduială. Ceața desparte de noi precum un zid toate lucrurile și le ascunde în sine: și cel care privește înăuntrul său pentru prima dată vede că toate cele lăuntrice parcă sunt acoperite cu văl de întuneric. De asta puteți să vă încredințați îndată — dar nu încetați osteneala adâncirii în sine. Răbdați puțin, și veți începe în scurtă vreme să deslușiți, puțin câte puțin, cele ce se petrec înăuntrul vostru, la fel cum cel ce intră de afară într-o odaie întunecoasă începe, după ce a stat puțin înăuntru, să deosebească lucrurile.
Deci adânciți-vă luarea-aminte și priviți: iată, lucrul ce vă preocupa s-a dus; în locul lui a venit altul, acesta a fost înlocuit pe dată de un al treilea; nici acesta n-a apucat să se arate bine, că îl împinge deoparte un al patrulea, care e alungat la rândul său de un al cincilea, și așa mai departe. Un gând este înlocuit în grabă de un altul — și asta așa de repede, încât aproape nu putem să ne dăm seama de ceea ce a trecut prin capul nostru. Această continuă mișcare a gândurilor nu ne părăsește nici măcar între două îndeletniciri, de pildă când trecem dintr-un loc în altul, ci și în vremea lor, oricât de importante ar fi ele: și în vremea rugăciunii din biserică și de acasă, și în vremea citirii, și chiar în timp ce cugetăm adânc. Este vorba de împrăștierea minții și de lipsa atenției concentrate, de care avem atâta de nevoie ca să ne cârmuim pe noi înșine. Iată, puneți lucrul acesta ca primă trăsătură a omului nostru lăuntric. Este ceva care seamănă cu agitația fulgilor de zăpadă ce cad când suflă vântul sau cu cea a insectelor din aerul serilor de vară. Starea diametral opusă, pe care o găsim la sfinți, este luarea-aminte a minții, care nu îngăduie să intre ceva în cap și să iasă din el după bunul plac, ci supune totul libertății și conștiinței, în care petrec Dumnezeu și persoana care Îl contemplă. Între aceste două extreme există felurite trepte ale sufletelor care se ostenesc în lupta cu gândurile și râvnesc să aducă pace în ele.
Priviți și mai atent, și veți deosebi în voi înșivă, sub această învălmășeală a gândurilor din minte, din voință, grija statornică pentru viața de zi cu zi, care, asemenea unui vierme, roade necontenit sufletul, îl gonește pe om dintr-o osteneală în alta, mânându-l tot înainte prin nemulțumirea față de orice ar dobândi și înfățișându-i o sută de alte lucruri, pasămite de neocolit, atunci când face unul. De la cea dintâi clipă când ne trezim din somn, grija ne împresoară sufletul și nu ne lasă să ședem locului, nici să stăm de vorbă cum se cuvine, nici măcar să mâncăm în tihnă, până ce adânca noapte nu ne doboară cu somnul, care la rândul lui este tulburat cu vise pline de griji. Această boală se numește grija de multe, ce roade sufletul cum roade rugina fierul. Pe aceasta s-o puneți ca cea de-a doua trăsătură a ceea ce se petrece înăuntrul nostru. Însușirea diametral opusă acesteia pe care o au sfinții este lipsa de griji deșarte — care, de altfel, nu este nepăsare, ci osteneală smerită, corectă, care stă în încredințarea propriei sorți în purtarea de grijă atotproniatoare a lui Dumnezeu. La mijloc se află lupta dintre îngrijirea de sine și smerita încredințare în purtarea de grijă a lui Dumnezeu însoțită de osteneala după putere.
Priviți și mai adânc, și negreșit veți vedea înăuntru un rob legat de mâini și de picioare, tras încolo și încoace împotriva voii sale, dar care, în amăgirea de sine, visează totuși că se bucură de libertate deplină. Lanțurile acestui rob sunt alcătuite din împătimirile față de feluritele persoane și lucruri care îl înconjoară, de care ne doare să ne despărțim singuri, precum și când ni le răpesc alții. Peștele nimerit în undiță, deși înoată, n-o poate face mai mult decât îi dă voie firul de care este prins cârligul; pasărea din colivie, măcar că zboară și umblă, n-o poate face dincolo de hotarele coliviei: și împătimirile lasă sufletului libertatea de a face ce vrea atâta timp cât nu se atinge de obiectele lor iar dacă se atinge de obiectele lor, sufletul nu mai are deloc stăpânire de sine, și cu cât sunt mai multe împătimiri, cu atât este mai mic cercul libertății. Cineva este câteodată legat cu totul și nu poate să se miște în nici o parte fără să-și pricinuiască durere în alta. Omul care merge undeva prin pădure și se încurcă acolo și cu mâinile, și cu picioarele, și cu hainele în iarba lipicioasă se simte legat, orice măduIar și-ar mișca: tocmai așa se simte și cel împătimit de multe lucruri materiale. Puneți aceasta ca cea de-a treia trăsătură a stării noastră lăuntrice: împătimirea. Însușirea diametral opusă ei, pe care o găsim la sfinți, este lepădarea de toate, libertatea inimii, neatârnarea lăuntrică. Între ele, mijlocul e alcătuit de osteneala slobozirii inimii de împătimiri.
Împrăștierea minții, grija de multe și împătimirea — și încă n-am zis totul. Deși ele lucrează înăuntrul nostru, totuși plutesc încă la suprafața inimii. Așadar, să pătrundem și mai adânc spre inimă cu luarea noastră aminte și să tragem cu urechea: ce se întâmplă acolo? Ca să vă fie mai ușor, iată următoarea comparație: drumețind prin munți, cineva vede o peșteră a cărei intrare este acoperită de iarbă. Înăuntrul peșterii este beznă. Stând și ascultând, aude acolo șuierat de șerpi, răgete și scrâșnete de fiare sălbatice: iată zugrăvită aici inima noastră. Vi s-a întâmplat vreodată să observați mișcările ei? Încercați să faceți asta măcar puțină vreme, și vedeți ce se întâmplă acolo: ați avut neplăceri — v-ați supărat; ați suferit nereușită — v-ați întristat; v-a picat un vrăjmaș în gheare — v-ați aprins de pofta răzbunării; ați văzut pe cineva cu care sunteți de-o seamă ocupând un post mai înalt decât al vostru ați început să invidiați; v-ați gândit la calitățile voastre — v-ați îmbolnăvit de trufie și dispreț față de aproapele. Iar atunci dorința de a plăcea oamenilor, slava deșartă, pofta, iubirea de plăceri, Ienea, ura și celelalte lovesc inima rând pe rând într-un răstimp de numai câteva clipe. Toate acestea ies din inimă și tot în inimă se întorc. Nu degeaba unul dintre nevoitorii cu luare-aminte la sine a văzut inima omenească plină de șerpi otrăvitori, care sunt patimile. Când se aprinde o patimă e ca și cum un șarpe ar ieși din inimă și, întorcându-se asupra ei, ar răni-o cu colții săi. Doare și când șarpele se târăște afară, doare și când mușcă… Mușcând inima, se hrănește cu sângele ei și se îngrașă; îngrășându-se, devine mai otrăvitor, mai rău, tiranizând și mai mult inima în care trăiește. Așa se întâmplă nu numai cu o patimă, ci cu toate — iar patimile nu trăiesc niciodată singure, ci totdeauna toate împreună, îmbrâncindu-se, dar niciodată nimicindu-se una pe alta. Așa este inima omului care slujește păcatului, oricine ar fi el. Dimpotrivă, inima sfinților e liberă de patimi, altfel spus împodobită cu nepătimirea. La mijloc se află cei ce se luptă cu patimile și cu poftele sub stindardul Domnului, al Judecătorului luptei duhovnicești, înarmați cu toate armele Lui.
Ei, ce ziceți? S-a mai subțiat bezna care acoperă lăuntrul nostru? Și dacă s-a subțiat, spre bucurie s-a subțiat, ori spre amărăciune? Vai celor împrăștiați, robiți grijii de multe, legați de cele simțite și sfâșiați de patimi!.. Dimpotrivă, fericite sufletele cu luare-aminte la sine, care se odihnesc în Dumnezeu, care s-au rupt de toate și au curățit inima lor de patimi! Binecuvântate sunt și ostenelile celor care, lăsând pierzarea celor dintâi, năzuiesc să urce la fericirea celor de-al doilea!
Sfântul Teofan Zăvorâtul; Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor