adventiștii
Distribuie

Își au numele de la cuvântul latinesc adventus = venire, deoarece îi preocupă mult venirea a doua a Domnului și în special data exactă a ei. De dată mai recentă decât baptiștii, adventiștii și secta lor a fost întemeiată de William Miller, fermier din America, născut la 1782 în orașul Pitsfield. Părinții lui au fost baptiști săraci și nu i-au putut da o cultură înaltă; însă lui îi plăcea să învețe și, în urma unei lecturi bogate, a ajuns să fie liber cugetător.

Grozăviile războiului anglo-american din 1812-1816, la care a luat și el parte, l-au făcut să se apropie de Sfânta Scriptură și să devină credincios baptist ca și părinții lui. Dar citind cu multă stăruință Biblia și neavând pricepere și pregătire destulă pentru înțelegerea ei, a scos din ea fel de fel de rătăciri, cum ar fi că venirea a doua va fi între 1 martie 1843 și 1 martie 1844; atunci Hristos va întemeia pe pământ o împărăție de o mie de ani (mileniul) cu cei drepți care vor învia; iar la sfârșitul mileniului vor învia și cei păcătoși și vor fi judecați ș.a.

Data venirii a doua a stabilit-o pornind de la Daniel (8, 14), unde proorocul spune iudeilor că până la curățire vor trece 2400 de zile. Prin zile, Miller a înțeles ani, iar prin curățirea templului a înțeles întemeierea mileniului. Socoteala a început-o de la anul 457 î.Hr., fiindcă în acest an a început robia babilonică. De la această dată și până la Hristos vor mai trece restul până la cifra de 2300 ani, adică încă 1843 de ani, după care va urma venirea a doua și mileniul.

Proorocia aceasta și-a anunțat-o Miller încă din anul 1833 prin broșura sa „Învederare din Sfânta Scriptură a venirii a doua a lui Hristos în anul 1843″. Acelaşi lucru l-a vestit apoi revista „Semnele timpului”, scoasă în 1840 de Iosua Himes, un adventist fanatic, apoi în „Strigătul din miezul nopţii” (1842).

Dar profeţia lui Miller nu s-a împlinit, ceea ce a tulburat foarte mult pe aderenţii săi numiţi adventişti. Miller şi-a recunoscut în public greşeala sa şi a socotelilor sale, dar totuşi a continuat să afirme că venirea a doua trebuie să fie în curând. Un ucenic al lui Miller, pe nume S. Snow, a căutat să împace pe adventişti, spunând pe baza textului de la Levitic (12, 29) că mai trebuie să adauge încă şapte luni şi zece zile, şi că data de 10 octombrie 1844 este data sigură a venirii a doua. De data aceasta a fost anunţată prin reviste, ziare şi conferinţe şi era aşa de mult crezută, încât aderenţii ţărani şi-au lăsat cerealele pe câmp nerecoltate, iar cei de la oraş îşi vindeau casele şi tot ce aveau.

Noaptea de 9 spre 10 octombrie 1844 a fost aşteptată cu mari emoţii. Adventiştii s-au adunat într-o sală mare din oraşul Boston, aşteptând sunetul trâmbiţei îngereşti care avea să vestească lumii a doua venire a Domnului. Dar noaptea aceasta a trecut ca toate celelalte nopţi, iar adventiştii, văzându-se înşelaţi şi de data aceasta, au părăsit secta în masă. Însuşi Miller a mărturisit public că a greşit şi a sfătuit pe adepţii săi să treacă la baptişti, însă baptiştii nu i-au primit.

Aderenţii care au mai rămas au început apoi a se împărţi şi a se organiza în diferite grupuri separate, ca: adventiştii Evangheliei, creştinii adventului, uniunea adventului etc. Unii dintre ei au strămutat apoi data venirii a doua pentru anul 1874.

Astăzi adventiştii sunt de două feluri: adventiştii de ziua a şaptea şi adventiştii reformişti, fiecare continuând să fie preocupaţi de noi calcule în vederea aflării datei celei de a doua veniri, ignorând cuvântul Mântuitorului după care nimeni nu poate afla şi nu poate şti ziua aceasta (Matei 24, 36).

A. Adventiștii de ziua a șaptea Întemeietorul acestei secte a fost Joseph Bates, căpitan de
vapor, şi mai ales soţii James şi Hellen White, toţi din America. Această femeie, Hellen White, socotită profetesă a sectei, fiind bolnavă de isterie, avea adesea halucinaţii, aiureli, pe care le socotea drept descoperiri dumnezeieşti; ea a călătorit prin toate centrele mai însemnate din America şi Europa, răspândind pretutindeni învăţătura adventistă.

Despre datele stabilite de Miller şi Snow, privitor la aşa-zisa a doua venire, susţinea că ele nu au în vedere venirea a doua, ci curăţirea templului ceresc de păcatele fiilor lui Dumnezeu (Evrei 9, 23) şi că acel timp este şi de judecată, (I Petru 4, 17) şi de aceea sfârşitul lumii va fi curând sau, după Apocalipsă (14, 6-7), a şi sosit. Previziunile şi fixarea datei au continuat, fiind propuşi pe rând anii: 1845, 1849, 1851, cea din urmă fiind certificată şi de o „viziune” a lui H. White. Tot
printr-o „viziune cerească” a profetesei, adventiştii au preluat serbarea sâmbetei de la baptiştii de ziua a şaptea, în 1860 secta luându-şi denumirea de „Adventiştii de ziua a şaptea”.

Din America adventismul de ziua a şaptea a pătruns în Europa, unde şi-a format comunităţi organizate şi case de edituri, susţinând o vie propagandă prin ziare şi reviste. Ei au şcoli confesionale şi seminarii, iar centrul de propagandă îl au în oraşul Hamburg (Germania), pentru Europa. În România, adventismul a fost adus la anul 1870 de Mihail Czehovschi, fost
preot romano-catolic, care a activat mai întâi la Piteşti, ca reprezentant al adventiştilor de duminică.

Adventismul de ziua a şaptea a fost adus mai apoi şi de alţi străini, mai întâi în Dobrogea, iar prin 1890 pătrunde în Bucureşti. Propaganda rămâne însă fără rezultate remarcabile, fiind susţinută numai de străini până în anul 1906, când studentul în medicină Petre Paulini se converteşte la adventism, primind botezul de la adventiştii sâmbătari. El este prima victimă dintre intelectualii români. În scurtă vreme el ia conducerea sectei şi o organizează, susţinând-o printr-o propagandă în care nu a omis nici unul din mijloacele cele mai jignitoare la adresa Bisericii şi a clerului nostru. În 1920 s-au organizat sub denumirea de „Uniunea comunităţilor evanghelice ale adventiştilor de ziua a şaptea”. Mai multe comunităţi alcătuiesc o „Conferinţă” – de obicei comunităţile dintr-o provincie. Iar „Conferinţele” la un loc alcătuiesc Uniunea. Cartea lor de cult principală este „Imnurile creştine”.

Învăţăturile caracteristice ale adventiştilor sunt:

a) Cunoaşterea datei exacte a venirii a doua;

b) Mileniul – sau împărăţia de o mie de ani a lui Hristos pe pământ, cu cei drepţi;

c) Nu există iad, nici suflet nemuritor;

d) Serbarea sâmbetei;

e) Obligativitatea Testamentului Vechi, relativ la legile despre mâncăruri curate şi necurate;

f) Domnia lui Antihrist de 1260 de zile (Apoc. 12, 6) este de 1260 de ani şi anume între 538-1798 (domnia papalităţii). Alte rătăciri sunt cele comune tuturor sectelor.

B. Adventiştii reformişti Adventiştii reformişti sau, pe numele lor întreg, „Mişcarea reformatoare a adventiştilor de ziua a şaptea”, sunt o fracţiune născută din sânul adventiştilor de ziua a şaptea. După moartea „profetesei” H. White (1915), s-au ivit mai multe femei adventiste, care se pretindeau a fi chemate să o înlocuiască. Dintre acestea a reuşit să se impună Margareta Rowen din Los Angeles (California), care susţinea că adventismul trebuie supus unei schimbări, aşa cum i s-a descoperit ei, şi anume: adventiştii cu adevărat creştini nu trebuie să pună mâna pe arme, ca să ajute statele în planurile lor războinice. Adventiştii care în timpul războiului au luat arma în mână, au părăsit calea adevărului. Războiul început în 1914, spunea ea, este ultimul război, fiindcă trăim vremurile cele de apoi, când sfârşitul lumii este aproape. De aceea nici căsătoria nu este admisă, ca una ce de acum înainte nu mai are nici un rost; de asemenea se interzice mâncarea de carne.

Aşa s-a născut adventismul reformat sau rowenismul, prin anul 1916, ca o mişcare reformistă în sânul adventiştilor de ziua a şaptea. Din America adventismul a trecut în Germania, iar de aici mai departe, ajungând pe la noi în 1917-1918 prin mijlocirea unui soldat cu numele Kremer, căsătorit cu o nemţoaică reformistă din Hamburg. Totuşi n-a reuşit să prindă teren, din cauza atitudinii lui faţă de stat. Secta a fost interzisă, fapt pentru care nu şi-a putut face propaganda decât pe ascuns sau prin foile lor „Păzitorul adevărului” şi „Solul misionar”. Învăţăturile reformiste sunt expuse în broşura „O scurtă lămurire a principiilor adventiştilor de ziua a şaptea, mişcare de reformă” (Bucureşti, tip. Cultura, 1924), fiind combătută de Petre Paulini, conducătorul celorlalţi adventişti în broşura „Profeţi falşi şi profeţii mincinoase”.

Din această scurtă privire istorică de mai sus asupra adventiștilor, rezultă următoarele concluzii despre secte:

1. Toate sectele sunt de dată recentă, căci istoria nu le cunoaște, după cum — poate tocmai de aceea — nici ele nu cunosc și nu recunosc istoria. Deci n-au dovada unei continuități apostolice — de la apostolii Domnului — și n-au în ele garanția adevărului.

2. Aproape toate sectele au fost născocite de oameni neînvățați sau cel puțin fără o pregătire îndestulătoare necesară înțelegerii și aprofundării Scripturii. Pregătirea lor nu le-ar fi putut garanta competența tâlcuirii nici măcar a unui articol de ziar sau a unui text profan oarecare, oricât de iluminați sau prețioși s-ar pretinde a fi. Ei vorbesc în numele religiei cam cu aceeași competență cu care ar vorbi lăcătușii în numele agriculturii, semidocții și analfabeții în numele științei și al progresului, sau agricultorii în numele astronomiei. De necontestat este faptul că doctrinele lor n-au reprezentat un pas înainte în tâlcuirea și aprofundarea Bibliei, ci dimpotrivă, au dat dovadă numai de nepricepere și de misticism fanatic și bolnăvicios.

3. Cele mai multe secte din țara noastră sunt de proveniență străină, unele din ele fiind sădite cu scop vădit împotriva neamului nostru românesc.

4. Unele s-au născut din liberalismul protestant, ca reacție împotriva îngrădirilor dogmatice ale Bisericii Romano-CatoIice, iar altele provin dintr-un habotnicism care n-a fost mulțumit cu gradul de pietate și disciplină al Bisericii Ortodoxe.

5. Fiecare sectă a căutat să aducă ceva nou, propriu numai ei, prin care să se caracterizeze și să se deosebească de toate celelalte secte.

6. Fiecare sectă aparte, precum și toate la un loc, sunt numai forme diferite de manifestare ale neînlăturatului sectarism, care de veacuri a bântuit și a hărțuit Biserica lui Hristos și apoi cu rușine s-a stins prin puterea și înțelepciunea lui Hristos, care este Capul și Mirele Bisericii.

Cleopa Ilie; Călăuză în credința ortodoxă

Distribuie
Un comentariu la „Cine sunt adventiștii și când au apărut?”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *