Cine sunt baptiștii și când au apărut?

Baptiștii își iau numele de la învățătura lor despre botez (bapto = a afunda), susținând că botezul trebuie împărtășit numai adulților. Ei sunt urmași ai anabaptiștilor lui Thomas Mănzer din Germania de prin anii 1533-1534. Întemeietorul sectei baptiste este un fost pastor puritan, englezul John Smith. Din cauza persecuțiilor din partea Bisericii Anglicane împotriva tuturor nonconformiștilor, John Smith fuge în Olanda în anul 1606. Aici face cunoștință cu rătăcirile mennoniților, care învățau că botezul trebuie dat numai vârstnicilor și numai prin cufundare și că jurământul și serviciul militar sunt oprite.

În scurt timp trecu și el la această sectă, botezându-se a doua oară, împreună cu ceilalți însoțitori ai săi, nu prin cufundare, ci prin turnare (stropire). În anul 1611 se întoarce din nou în Anglia și înființează noua sectă „baptistă”, numită a „baptiștilor generali”, spre deosebire de cea a „baptiștilor particulari”, condusă de John Spilsburg, care susțineau botezul prin cufundare.

Cam deodată cu baptiștii englezi au luat ființă în America baptiștii americani. Întemeietorul acestora a fost tot un englez, Roger Williams, fost puritan, care, nemulțumit de dezbinarea baptiștilor englezi și neputând suporta persecuțiile Bisericii Anglicane, în anul 1631 fuge în America de Nord, unde înființează secta „baptiștilor regulari”, cu alți 12 membri, care se botezară unul după altul prin cufundare. Baptismul a fost persecutat și în America până în anul 1783, dar, după proclamarea independenței S.U.A., i s-a dat deplină libertate religioasă.

Ca și baptiștii englezi, și baptiștii americani s-au dezbinat între ei, astfel încât în prezent se pot întâlni peste zece feluri de baptiști: baptiștii vechi, baptiștii voinței libere, baptiștii sâmbătari, baptiștii celor șase principii, discipolii lui Hristos, baptiștii unitarieni, baptiștii scufundători, Biserica lui Dumnezeu etc., numele fiecărei secte ilustrând principiul generator al ereziei; în general sectele se alipesc de un anume aspect al credinței și îl absolutizează în dauna celorlalte.

În sec. XIX baptismul trece din Anglia în Germania. Din Germania baptismul trece în Ungaria, iar de aici începe a face ravagii printre românii din Ardeal, îndeosebi în județele Arad și Bihor, ungurii sprijinind răspândirea baptismului la noi în țară.

Iată ce scrie deputatul ungur Almay Oliver în ziarul Aradi Kôzlôny în anul 1913: „Chestiunea națională românească ar trebui dezvoltată în așa chip ca poporul român să fie dezlegat de sub conducerea preoților români. E de mare însemnătate faptul că chestiunea românească, cel puțin în parte, poate fi rezolvată cu ajutorul baptismului. Baptismul poate ajunge la cuceriri de necrezut în județul Arad… ”.

Nu este de mirare că primii predicatori baptiști printre români au fost unguri. Prin anul 1888 baptistul Kronyai Mihăly predica prin Curtici, jud. Arad, și Talpoș, Bihor, iar prin alte comune activau Tóth Istvân, Csopjăk Attila și alții.

Nici celelalte provincii românești n-au rămas nemolipsite, deși în măsură mai mică. Astfel, după 1916, baptismul a pătruns în Bucovina, Moldova și Muntenia, așa că astăzi sunt în țară câteva ramuri ale sectei baptiștilor.

Cultul lor constă în rugăciuni, cântece religioase și mai ales predici. La cultul dumnezeiesc se practică uneori și „Cina Domnului”, o ceremonie care constă în „împărtășirea” cu pâine și cu vin. Cultul public este săvârșit în „casele de rugăciuni”, în care se fac evanghelizările de după masă și seara, cu deosebire duminica.

Învățăturile baptiștilor sunt în majoritate cele ale protestanților:

a) nu recunosc Sfânta Tradiție și cele șapte Sfinte Taine;

b) sunt împotriva cinstirii sfintelor icoane, a Sfintei Cruci, a sfintelor moaște, a rugăciunilor pentru morți, a jurământului, a postului, a simbolurilor liturgice ș. a.;

c) dreptul și puterea disciplinară o are adunarea;

d) sunt rigoriști, neîngăduitori față de cei ce păcătuiesc;

e) botezul îl aplică numai celor vârstnici și se săvârșește numai printr-o singură scufundare (el nu iartă păcatele);

f) fiecare are dreptul și priceperea de a tâlcui Sfânta Scriptură;

g) nu au decât trei sărbători: Crăciunul, Paștile și Rusaliile;

h) sunt împotriva cinstirii Maicii Domnului și a sfinților.

Toate aceste învățături le au și celelalte secte, cu deosebirea că acelea au în plus și altele, specifice lor.

Din această scurtă privire istorică de mai sus asupra baptiștilor, rezultă următoarele concluzii despre secte:

1. Toate sectele sunt de dată recentă, căci istoria nu le cunoaște, după cum — poate tocmai de aceea — nici ele nu cunosc și nu recunosc istoria. Deci n-au dovada unei continuități apostolice — de la apostolii Domnului — și n-au în ele garanția adevărului.

2. Aproape toate sectele au fost născocite de oameni neînvățați sau cel puțin fără o pregătire îndestulătoare necesară înțelegerii și aprofundării Scripturii. Pregătirea lor nu le-ar fi putut garanta competența tâlcuirii nici măcar a unui articol de ziar sau a unui text profan oarecare, oricât de iluminați sau prețioși s-ar pretinde a fi. Ei vorbesc în numele religiei cam cu aceeași competență cu care ar vorbi lăcătușii în numele agriculturii, semidocții și analfabeții în numele științei și al progresului, sau agricultorii în numele astronomiei. De necontestat este faptul că doctrinele lor n-au reprezentat un pas înainte în tâlcuirea și aprofundarea Bibliei, ci dimpotrivă, au dat dovadă numai de nepricepere și de misticism fanatic și bolnăvicios.

3. Cele mai multe secte din țara noastră sunt de proveniență străină, unele din ele fiind sădite cu scop vădit împotriva neamului nostru românesc.

4. Unele s-au născut din liberalismul protestant, ca reacție împotriva îngrădirilor dogmatice ale Bisericii Romano-CatoIice, iar altele provin dintr-un habotnicism care n-a fost mulțumit cu gradul de pietate și disciplină al Bisericii Ortodoxe.

5. Fiecare sectă a căutat să aducă ceva nou, propriu numai ei, prin care să se caracterizeze și să se deosebească de toate celelalte secte.

6. Fiecare sectă aparte, precum și toate la un loc, sunt numai forme diferite de manifestare ale neînlăturatului sectarism, care de veacuri a bântuit și a hărțuit Biserica lui Hristos și apoi cu rușine s-a stins prin puterea și înțelepciunea lui Hristos, care este Capul și Mirele Bisericii.

Cleopa Ilie; Călăuză în credința ortodoxă