S-a întâmplat în 1994. Eram atunci într-o situație grea: la 21 de ani mi-am îngropat băiețelul și după aceea, la șase luni, mi-am îngropat și soțul. Copilul a avut infecție intestinală și a murit la trei luni și o săptămână după naștere, iar soțul a murit în accident de tren. După toate acestea am avut gânduri de deznădejde. Nu mi-a fost ușor ca la 21 de ani să-mi îngrop la interval de șase luni atât soțul, cât și copiIul. Rămăsesem singură și mă tot întrebam: „De ce mi s-a întâmplat mie aceasta? Cum s-a întâmplat ca ei să moară și unul și altul? Măcar unul să fi rămas„.
Era într-o seară din luna august 1994 când am mers cu un grup din oraș la Părintele Cleopa. Eram mai multe persoane în grup. Am ajuns la părintele. El era ieșit în fața căsuței, stătea de vorbă cu oamenii care erau așezați pe bănci. Erau mulți oameni veniți cu autocarele.
În fața căsuței Părintelui Cleopa era un copac și eu stăteam cu rucsacul lângă acel copac. Așteptam să se ducă lumea de pe bănci, ca eu să ajung în fața părintelui și să-i spun ce mi se întâmplase. Și voiam să-l întreb de ce au murit ai mei, pentru că unii mă învinovățeau chiar pe mine, că eu aș fi vinovată, după cum i s-a întâmplat și Dreptului Iov din Vechiul Testament, pe care prietenii îl învinovățeau că pentru păcatele lui îi muriseră copiii, neștiind de judecățile ascunse ale lui Dumnezeu.
Și așteptând să plece lumea, oamenii nu plecau sau, dacă unii plecau, veneau alții, părintele s-a adresat și a zis: „Cine suntem noi ca să ne întrebăm: «de ce?»?” Într-adevăr eu mă ‘întrebam: ,.De ce? De ce mi s-au întâmplat mie lucrurile acestea?„. N-am înțeles la început că părintele mi se adresează mie, el a dat să intre în casă, dar, văzând că eu sunt nelămurită și aștept, din pridvor s-a întors și a spus: „Tu, aceea, de ce întrebi? Ce am făcut noi în fața lui Dumnezeu ca să întrebăm cumva pe Dumnezeu, când Dumnezeu știe și un fir de păr din cap când ne cade? De ce întrebăm noi de ce s-a întâmplat?”
Atunci am înțeles că părintele mi se adresează mie. Răspunsul acesta mi-a fost de ajuns. Mi-am dat seama că cine sunt eu ca să întreb lucrurile acestea. Trebuia doar să-mi accept situația, să-mi duc crucea. Am avut multe întrebări atunci, dar prin acest răspuns am căutat ajutor și am depășit momentul critic prin mănăstiri, prin biserici, prin rugăciune și prin acceptarea situației ca atare. A fost un răspuns care mie mi-a dat încredere. Și după aceea, cât a mai trăit, am mai mers și îl ascultam pe părintele; dar atunci a fost o situație în care mi-a dat răspunsul direct, fără ca eu să apuc să-l întreb ceva.
din cartea: Mânca-v-ar Raiul vol. 4