Uneori ne complăcem în confuzie. Confuzia uneori ne are la mână și ne domină. Uneori ne și iubește, alteori o iubim, de cele mai multe ori o iubim. Pentru că în confuzie (în ape tulburi) oamenii sunt mai puțin obligați, se simt mai puțin obligați.
Ce este confuzia? Confuzia este lupta de a prezenta realitatea altfel. Deși diavolul a biruit în rai în mod direct, ulterior omul s-a sesizat, Dumnezeu l-a ajutat, Hristos, Fiul lui Dumnezeu l-a răscumpărat și omul nu mai pică chiar așa ușor în greșeală.
Atunci diavolul i-a spus că „dacă mănânci de aici ai să fii ca Dumnezeu, o să trăiești în veci, poți să fii chiar mai ceva decât Dumnezeu”. Dumnezeu îi spusese: „din toți pomii da, de aici nu”; îi și explicase că „toți pomii au fructele la fel de gustoase” și totuși omul având informație precisă, lămurită, că nu trebuie să mănânce de acolo pentru a face ascultare, totuși a ascultat de diavol (…) dintre confuzii, cea mai grea de biruit este aceea care-L prezintă pe Hristos în diferite ipostaze de abordare.
Hristos este Unul, El este Fiul lui Dumnezeu născut din Tatăl mai înainte de veci, fără de mamă, și întrupat în Sfânta Fecioară Maria în veci, adică în timp, fără de tată, de la Duhul Sfânt. Acesta este Hristos. Nu s-a putut susține mult timp că Hristos n-a existat. Au încercat începând încă de pe vremea când propovăduia Sfântul Apostol Pavel, să-L prezinte pe Hristos, să-L descopere pe Hristos ca fiind un om obișnuit, mort. Ulterior, învățați bine plătiți ca să denatureze adevărul adică să strecoare confuzie, L-au prezentat ca pe un om deosebit și atât. Cu toate acestea, Hristos rămâne Același în veci, Hristos și sfinții Săi, întru care este minunat – „minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi”. Nu s-a reușit. Și atunci s-a încercat înmulțirea imaginii despre Hristos, până s-a ajuns la crearea de hristoși, și anume omenirea și-a creat pe bucățele propriul hristos. Unii și-au creat un hristos care nu pretinde mai nimic: nu pretinde să postești, nu pretinde să mergi la Liturghie, nu pretinde să mergi la un bolnav să-l vizitezi, nu pretinde să te rogi, nu pretinde să cunoști învățătura de credință. Pretinde așa, o dată la Paști, o dată la Crăciun, eventual o dată la doi ani la aceste sărbători, poate la naștere, botez, cununie, înmormântare să mai fie Hristos pe acolo. Acesta este un hristos fals. Confuzia, fiindcă a fost acceptată ca atare, a biruit, pentru că e un hristos fals, și acest hristos fals este impropriat chiar de creștini ortodocși. Aici este marea problemă.
Noi acuzăm, și bine facem, că baptiștii, evangheliștii, penticostalii, iehoviștii și alții nu sunt așa, și nu cred în Maica Domnului și nu cred în Hristos răstignit pe Sfânta Cruce, ci pe un lemn, că nu au sfinți, că nu consideră Sfânta Cruce ca sfântă și altar de jertfă a lui Hristos în toată cinstea. Tot ce spunem este adevărat. Atât înțeleg ei. Noi considerăm, noi avem pretenția că mai mult știm și mai mult acceptăm. Dar noi, creștinii ortodocși, ce facem? Ne prezentăm înaintea omenirii cu crezul în Hristos Cel Adevărat, sau rămânem cu crezul într-un hristos fals? Pentru că există hristos fals inventat de mintea noastră. Există hristos fals în mintea ortodoxului care merge și practică yoga și susține cu tărie că el are pe Hristos cel adevărat. Merg studenții și intelectualii și fac spiritism și vin la biserică și se spovedesc și nu — spun că ei merg la spiritism – și cred că au un Hristos adevărat. Confuzie totală. Intelectualii și studenții practică radiestezia, se spovedesc, sunt nelipsiți de la Liturghie, se împărtășesc și ei spun că ÎI acceptă pe Hristos Cel Adevărat. Dar confuziile au fost puternice, chiar și înainte de Hristos.
Azi, un alt exemplu de confuzie este aceea dintre naționalism și patriotism. Naționalismul este un păcat, patriotismul nu, este o virtute. Dar dacă ești patriot, imediat ești acuzat de naționalism. Și atunci iată, și de data aceasta avem de-a face cu o confuzie. Să ne întrebăm noi dacă, cei 4,3% dintre creștinii care s-au declarat ortodocși (4,3% care merg duminică la biserică din cei 98% creștini ortodocși din populația românească; numai atâți mergem noi la biserică în fiecare duminică, 4,3%, care este un procent foarte îngrijorător, nu este un procent mic, este un procent îngrijorător), să vedem dacă aceștia pot să mai susțină pe Hristos Cel Adevărat în inimile lor, în mințile lor, în conștiința noastră românească.
În momentul în care un creștin ortodox are câțiva copii — să zicem 5, 6, 8 — el este întrebat tot de ortodocși dacă nu cumva aparține unei secte. Ca și când prezența copiilor în familie este un aspect propriu sectanților. Asta este încă o confuzie. Dacă ții post, se găsește de obicei cineva să te întrebe dacă „nu ești cumva sectant că numai ei nu mănâncă carne”!
Unii creștini se spovedesc de formă, alții se împărtășesc cu toată ușurătatea, alții nu vor să se împărtășească — altă confuzie. Unii vin la biserică și Ia predică pleacă, alții merg numai la biserici unde sunt corurile.
Ni se spune adesea că a venit Traian și ne-a strecurat latinitatea. Altă confuzie, pentru că nu putea să strecoare latinitatea într-un număr așa micuț de ani. Iar asta este un alt fel de confuzie care vizează inclusiv aspectul religios al poporului nostru. Alții vin și ne spun că trebuie să trăim în mod ecumenic și că nu contează dacă suntem de-o parte sau de alta. Alții spun că Trupul și Sângele Domnului sunt la toate liturghiile, chiar și cele care nici nu seamănă a Liturghie. Noi refuzăm și confuzia asta. Dorim să trăim în oikoumene, adică în aceeași casă, dar nu dorim să fim ecumenici, pentru că ecumenismul este o confuzie. Prima confuzie, cea mai mare confuzie este ecumenismul, nu ecumenicitatea. Ecumenismul ne zice că putem fi și acolo și acolo, sunt buni și aceia și ceilalți, au o gândire sănătoasă și aceștia și cei de acolo și cei de dincolo, putem să trecem de acolo dincolo, totul este să crezi. Asta da confuzie! Iată câteva cuvinte despre confuzie.
Am vorbit despre confuzie care poate să acapareze mințile noastre, să se creeze această învârtoșare în mintea și în inima noastră și să credem că, deși avem aproape 11 milioane de avorturi în nouă ani, noi putem să mai sperăm în prosperitate materială, financiară, spirituală, artistică etc. Asta este, să zicem, o confuzie specială: să credem că, deși înotăm în sângele copiilor avortați și trăim în mirosul de came arsă din crematoriile unde se ard copiii, noi totuși am putea să construim, să prosperăm. Asta este o confuzie specială, despre care putem vorbi la sfârșit.
Pr. Nicolae Tănase; Tinerii la răscruce