Distribuie

Avraam a crescut într-o peșteră, pentru că tiranul Nimrod căuta să-i răpună viața. Dar chiar acolo, în acea peșteră întunecoasă, lumina lui Dumnezeu era în el. Adesea se gândea îndelung și zicea: „Oarecine o fi creatorul meu?”.

După șaisprezece ani ieși afară din peșteră și, când văzu pentru prima dată cerul și pământul, se miră nespus și se bucură. Întrebă toate lucrurile din jurul său: „Cine este creatorul vostru?”

Când răsări soarele, Avraam căzu cu fața la pământ și zise: „Acesta este creatorul, pentru că făptura lui este măreață!”

Soarele se înălță, coborî și seara apuse. Apoi apăru luna și Avraam își zise „Lumina care a apus nu era Dumnezeul cerului. O fi această luminiță, căreia se supune toată mulțimea celorlalte stele”.

Dar și luna și stelele apuseră și Avraam rămase singur.

Merse atunci la tatăl său și-l întrebă:

— Cine este Dumnezeul cerului și al pământului? Și Tarah îi arătă statuile zeilor săi.

— Am să-i pun la încercare, își zise Avraam în sine, și, când fu singur, le puse dinainte cele mai alese mâncăruri.

— Dacă sunteți zei vii, luați-vă singuri jertfa! Însă idolii rămaseră pe loc și nu se mișcară.

— Și pe aceștia, zise băiatul, poate tata să-i socotească zei? Bine! Am să-i arăt eu ce pot zeii lui. Luă bastonul, sfărâmă toți zeii până mai rămase unul și puse bastonul in mâna acestui din urmă și apoi alergă la tatăl său.

— Tată, zise el, primul tău zeu a omorât pe toți frații săi.

Tarah îl privi mâniat și zise:

— Tu-ți bați joc de mine, băiete! Cum putea să facă el acest lucru, când mâinile mele l-au făcut pe el?

— O, nu te supără, tată, zise Avraam, și ia bine seama la ce ai spus! Oare nu crezi tu că zeul tău ar fi putut face aceea ce eu am făcut cu mâna mea de copil?
Cum ar putea fi el zeul, care m-a făcut pe mine și pe tine și cerul și pământul?

Tarah nu mai scoase nici un cuvânt. Curând însă ajunse acest lucru la urechea tiranului Nimrod. Acesta îl chemă înaintea sa și zise:

— Băiete, sau te închini zeului meu, sau cuptorul încins va fi plata ta. Căci toți înțelepții prevestiră împăratului la nașterea lui Avraam, că el va dărâma idolii și puterea regelui va fi nimicită în regat. Pentru aceea îl urmărea regele.

– Cine este dumnezeul tău, rege? întrebă neînfricoșatul băiat.

– Focul este dumnezeul meu, răspunse el. Cel mai puternic din tot ce există.

– Focul, zise băiatul, va fi stins de apă, apa va fi ușor luată de nori, vântul alungă norii și vântului se împotrivește omul. Așadar omul este mai puternic decât tot ce există.

– Și eu cel mai puternic dintre oameni, zise regele. Roagă-te mie, sau cuptorul aprins va fi plata ta!

Atunci își ridică băiatul cu umilință ochii în sus și zise:

– Eu am văzut ieri soarele răsărind dimineața și apunând seara; poruncește o, tu, rege, ca astăzi să răsară seara și să apună dimineața; atunci mă voi închina ție. Avraam fu aruncat în văpaia focului.

Dar puterea focului nu-l vătămă; un înger îl luă încetișor în brațe și îndepărtă flăcările de la el, ca pe un miros de crin. Băiatul ieși afară din foc încă mai frumos ca înainte și curând i se arătă Dumnezeu, îl chemă afară din Caldeea și îl consfinți prieten al Său.

Avraam deveni întemeietorul credinței întru-un singur Dumnezeu al cerului și al pământului.

protos. Nicodim Măndiță; Credința, nădejdea și dragostea

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *