Crearea lui Adam a fost făcută după toate celelalte pentru ca omul să fie zidit ca un împărat, toate fiind făcute pentru el

Dumnezeu Cel în Treime a creat dintru nimic cerul și pământul. În ziua a șasea a săvârșit crearea universului, a cerului și a pământului cu toată podoaba, armonia și strălucirea lor. Dar, oare, pentru care pricină Dumnezeu a creat mai întâi toate făpturile, iar apoi l-a creat pe om și după ce S-a odihnit în ziua a șaptea de toate lucrurile Sale, a sădit Raiul în Edem? „Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Edem, spre răsărit, și a pus acolo pe omul pe care-l zidise.” (Facerea 2, 8)

Omul a fost zidit ultimul, ca un împărat. Toate au fost făcute pentru om. Mai întâi a fost pregătită împărăția cu atâta bună-rânduială și frumusețe și abia după aceea a fost așezat în ea omul, ca să vadă zidirea și să urce prin contemplarea acesteia la doxologia lui Dumnezeu. Însă pricina pentru care Dumnezeu a făcut Raiul după ziua a șaptea o tâlcuiește Sfântul Simeon Noul Teolog astfel: „Dumnezeu a rânduit cele șapte zile ca o închipuire a celor șapte veacuri ce aveau să treacă după aceea. Raiul l-a sădit după aceste șapte zile ca să fie o preînchipuire a veacului viitor.” Dar de ce, oare, Sfântul Duh nu a numărat ziua a opta împreună cu cele șapte? „Deoarece era nepotrivit să fie numărată împreună cu cele șapte. A opta zi trebuia să fie osebită de cele șapte, ca una ce nu are nici început, nici sfârșit.”

Ziua a opta este veacul viitor care va începe după a Doua Venire și atunci va fi o zi neînserată, nesfârșită, veșnică. Sfânta Scriptură nu spune că Dumnezeu a făcut Raiul, nici nu a spus „Să fie!” ei spune că l-a sădit și au răsărit din pământ tot soiul de pomi frumoși la vedere și buni la mâncare, cu roade diferite, care nu se stricau, nici nu se terminau, ci erau mereu fragede și dulci. Căci nestricăcioasă trebuia să fie și hrana ce avea să fie dată acelor trupuri nestricăcioase ale primilor-zidiți.

Primii-zidiți au fost creați după „chipul și asemănarea” lui Dumnezeu și trăiau în acel Rai pământesc. Erau împodobiți cu toate virtuțile, erau mai presus de orice patimă și de orice pedeapsă. Nici moarte nu exista pentru ei.

Sfinții Părinți spun că în acea fericire și nevinovăție sufletul lui Adam era supus lui Dumnezeu cu toate puterile lui. Iar toate făpturile erau supuse lui Adam, adică el era stăpânul tuturor zidirilor de pe pământ. Dar această fericire a primilor-zidiți a fost invidiată de diavolul, începătorul răutății. Luceafărul și ceata lui, care au pierdut slava dumnezeiască din pricina mândriei, nu puteau să-l vadă pe om înveșmântat cu acea slavă și cu acel Har al Sfântului Duh. Și fiindcă primii-zidiți au crezut cuvintele diavolului, acesta a reușit să-i împingă în aceeași cădere pe care a pătimit-o și el. S-au trufit împotriva lui Dumnezeu, au călcat porunca și au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, dintru care nu le era îngăduit să mănânce.

Urmarea neascultării lor a fost intrarea păcatului în lume și pierderea de către cei întâi-zidiți a veșmântului celui de Dumnezeu țesut al Harului Sfântului Duh. Au fost dezgoliți și de aceea acum pot fi cu ușurință atacați de către demoni. Aceștia din urmă, goliți și lipsiți fiind și ei de Harul Sfântului Duh, îl biruiesc cu ușurință pe omul dezgolit. De aceea Apostolul Pavel ne sfătuiește: „Îmbrăcați-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh.” (Efeseni 6, 11-12). Când cei întâi-zidiți au fost dezgoliți de Harul dumnezeiesc, atunci și-au dat seama că sunt goi. „Atunci li s-au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi.” (Facerea 3, 7) Înainte de a păcătui erau goi și nu se rușinau, fiindcă veșmântul lor era Harul Sfântului Duh, iar hrana lor dragostea și contemplarea lui Dumnezeu. Când s-au lipsit de acoperământul dumnezeiesc, atunci și-au dat seama și de goliciunea lor trupească. „Iar când omul a fost dezgolit de Harul dumnezeiesc, îndată toată făptura, care a fost zidită pentru om, a fost dezgolită și ea împreună cu omul de lumina dumnezeiască care o lumina.”

Atunci întreaga zidire nu a mai voit să se supună călcătorului de poruncă. Soarele și luna nu mai voiau să strălucească. Fiarele și toate animalele pământului, când l-au văzut pe Adam dezgolit de slava cea dintâi, l-au disprețuit. Despre aceasta Apostolul Pavel scrie: „Căci știm că toată zidirea împreună suspină și împreună are dureri până acum”, pentru că „așteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu.” (Romani 8, 19-22)

Adam, din pricina invidiei diavolului și a îndemnului femeii, care a cedat ca una ce era mai slabă, a uitat porunca ce îi fusese dată și a fost biruit de dorința gustării din pom. Iar după ce au mâncat amândoi din pomul cunoștinței binelui și al răului, au fost dezbrăcați îndată de aceea slavă și de veșmântul cel nestricăcios și s-au îmbrăcat cu veșmântul stricăciunii. Și-au cusut frunze de smochin ca să-și acopere goliciunea lor.

Astfel, au fost izgoniți îndată din Rai pentru a nu mânca din pomul vieții și au fost îmbrăcați în haine de piele: „Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam și femeii lui îmbrăcăminte de piele și i-a îmbrăcat.” (Facerea 3, 21) Simțeau rușine, și pentru aceasta se ascundeau de Dumnezeu. Omul devine muritor și stricăcios prin neascultare. De aceea trebuie să locuiască în pământ stricăcios și să mănânce mâncare stricăcioasă. Fiindcă viața nestricăcioasă și lipsită de osteneală l-a făcut să disprețuiască porunca lui Dumnezeu. Pentru aceasta cu dreptate a fost osândit să muncească cu sudoare și cu osteneală pe pământ: „Întru sudoarea feții tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce.” (Facerea 3, 19)

După ce Adam a fost izgonit din Rai, a născut fii și apoi a murit, așa cum murim toți, fiindcă ne tragem din Adam. Căci Dumnezeu a spus: „Și acum nu cumva să-și întindă mâna și să ia roade din pomul vieții, să mănânce și să trăiască în veci.” (Facerea 3, 22) Și Dumnezeu l-a scos pe Adam și l-a dus să locuiască lângă Raiul desfătării. „Și a pus Heruvimi și sabie de flacără vâlvâietoare să păzească drumul către pomul vieții.” (Facerea 3, 24)

Care este folosul pe care ni-l pricinuiește moartea celor întâi-zidiți? Ne răspunde Sfântul Grigorie Teologul: „Pentru că omul devine muritor și se taie păcatul, pentru a nu deveni răul nemuritor, în felul acesta pedeapsa se schimbă în iubire de oameni. Căci eu așa cred că pedepsește Dumnezeu.”

Prin neascultarea lui Adam a intrat în lume păcatul. Toate relele pe care omul le-a suferit după aceea sunt roadele păcatului. Lipsa virtuții, stricăciunea ce a pătruns în fire și înclinația către răutate și către patimi, războaiele, maladiile și cutremurele, cataclismele și în cele din urmă moartea, toate acestea sunt urmările neascultării lui Adam.

Oamenii nu-L mai cunoșteau pe Făcătorul lor și de aceea, nu numai că se închinau demonilor și idolilor ca unor dumnezei, ci au ajuns chiar să îndumnezeiască și această zidire pe care Dumnezeu le-a dat-o ca să-i slujească. Pe lângă acestea, mai mult s-au dedat și desfrânării și tuturor faptelor necurate, întinând astfel cerul și pământul. Nimic nu mânie atât de mult pe Dumnezeu ca faptul de a îndumnezei zidirea și de a i se închina întocmai ca lui Dumnezeu.

Idolatria este un rău mai mare decât toate relele, deoarece schimbă închinarea cuvenită Ziditorului în închinarea la zidire. De aceea, fiindcă zidirea a fost îndumnezeită, s-a întinat și a sfârșit în stricăciune. Când oamenii au ajuns la această culme a răutății și s-au zăvorât cu toții în neascultare, atunci a venit pe pământ Fiul lui Dunmezeu ca să readucă la viață făptura Sa și să o izbăvească de înșelare și de stricăciune.

Sfântul Grigorie Teologul scrie: „Fiindcă omul avea nevoie de un ajutor mai mare, i s-a dat și acesta. Iar acesta este Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Cel mai înainte de veci, Cel nevăzut, Cel neîngrădit, Cel netrupesc, Începutul cel mai înainte de început, Lumina cea mai înainte de lumină, Izvorul nemuririi și al vieții, Icoana Frumuseții celei dintâi, Pecetea cea neschimbată, Chipul cel neschimbat. Acesta vine în însuși chipul meu, se îmbracă în trup de dragul sufletului meu, curățind astfel prin cel asemenea pe cel asemenea. Și devine om întru toate, în afară de păcat.”

Și continuă apoi cu multă finețe să descopere noimele cele înalte ale Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu: „O, unire nouă! O, minunată împreunare! Cel care este Se face (om) și Cel necreat Se creează… Cel ce îmbogățește sărăcește; sărăcește prin aceea că ia trupul meu, pentru ca eu să mă îmbogățesc cu Dumnezeirea Lui. Cel plin Se deșartă, Se pogoară pentru puțin din slava Sa, pentru ca eu să mă împărtășesc de plinătatea Lui„. Care este bogăția bunătății? Ce taină este aceasta care m-a cuprins? „M-am împărtășit de chip și nu l-am păzit. Ia trupul meu ca să mântuiască chipul și să facă nemuritor trupul. Se împărtășește de a doua comuniune, cu mult mai minunat decât cea de dinainte, căci atunci a dat pe cel mai bun, iar acum ia pe cel mai rău. Această (lucrare) este mai potrivită lui Dumnezeu, decât cea de dinainte; aceasta, pentru cei care au înțelegere, este mai înaltă.„

Marcel Karakalinul; Cugetări duhovnicești