Cred în Dumnezeu, dar e suficient pentru mântuire?

Cum decurge viața omului contemporan, care dobândește credință în Dumnezeu și își conștientizează apartenența la Biserica Ortodoxă?

În primul rând, orice creștin ortodox trebuie să cunoască temeinic și să înțeleagă deplin învățătura de credință a Bisericii, silindu-se din răsputeri să ducă o viață virtuoasă.

Pentru a avea credință, nu e suficient să ne punem o cruciuliță la gât, să intrăm din când în când în biserică doar pentru a aprinde o lumânare, cu convingerea fermă că suntem credincioși, cu atât mai mult ortodocși.

Domnul nostru Iisus Hristos a demascat de mai multe ori puținătatea credinței, chiar și atunci când era vorba de ucenicii Lui, care erau martori la nenumărate minuni, săvârșind ei înșiși multe lucruri minunate cu puterea Sfântului Duh, primită prin El de la Dumnezeu-Tatăl.

„Adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință în voi cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință” (Matei 17, 20).

Credința adevărată, în stare să mute chiar și munții, în stare să-l umple pe om de putere suficientă pentru ca el să-și dea pentru ea propria viață, este, fără îndoială, un dar de la Dumnezeu, de care se învrednicesc doar cei cu râvnă sinceră și inimă curată.

„Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide” (Matei 7, 7).

Pentru ca dorința dobândirii credinței să își facă loc în sufletul omului, el trebuie să conștientizeze că problema legată de Dumnezeu și credință nu este doar o „chestiune vitală”, ci una de care depind viața și moartea veșnică.

Este evident că orice om și-a pus cel puțin o dată în viată întrebările: Cine sunt? De ce trăiesc? De ce trebuie să mor cândva? Mai există oare ceva după moarte?

Din păcate, majoritatea oamenilor nu prea caută răspunsuri la întrebările de acest fel. Fiind copleșiți de grija pentru „pâinea cea de toate zilele” sau pentru alte probleme cotidiene, ei caută să scoată din conștiința lor întrebările legate de veșnicie sau cel puțin să le amâne „pentru mai târziu”.

Este înfricoșător faptul că acest „mai târziu” s-ar putea să nu sosească.

Sufletul omului care trăiește doar cu grijile acestui veac, sub povara păcatelor acumulate de-a lungul vieții, se sufocă și moare, devine incapabil de a percepe fenomenele duhovnicești sau de a-și dori să-L cunoască pe Dumnezeu. Oricât de trist ar suna, numărul acestor „suflete moarte” a crescut în mod semnificativ în ultimii ani.

Cei care nu acoperă în sinea lor glasul blând al sufletului ce tânjește din pricina despărțirii de Ziditorul își pun, mai devreme sau mai târziu, problema: există Dumnezeu în realitate? Dacă da, cum este Dumnezeu? Ce Biserică deține învățătura corectă despre El?

Dacă omul își dorește cu adevărat să primească un răspuns, fără a se sminti de anturajul lui, de conveniențele sociale, naționale sau orice alte prejudecăți, Dumnezeu, văzând dorința sinceră a inimii sale, i Se descoperă negreșit, oferindu-i posibilitatea de a cunoaște Adevărul și comuniunea cu Hristos, Care este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6).

Trebuie să punem în calcul faptul că, urmând calea „minții”, calea analizei și a cugetărilor,
ținând cont mai ales de volumul informației ușor accesibile în zilele noastre, se poate ajunge destul de repede la înțelegerea faptului că Dumnezeu există, rămânând cu această cunoaștere rațională zadarnică.

Instrumentul principal al cunoașterii lui Dumnezeu este inima omului, inima în suferință, inima în căutare, care tânjește după Dumnezeu și după a Lui iubire. Dacă această inimă nu este înecată de patimi josnice, cum sunt invidia, răutatea, desfrânarea, mândria, în ea se găsește sălașul viu, în stare să-L simtă pe Dumnezeu, să cuprindă în sine dragostea Lui și să pună început bun mântuirii sufletului.

Drept pildă ne servește tâlharul răstignit pe cruce de-a dreapta Domnului nostru Iisus Hristos. Iată ce ne relatează despre asta Evanghelia:

„Și erau duși și alții, doi făcători de rele, ca să-i omoare împreună cu El. Și când au ajuns la locul ce se cheamă al Căpățânii, L-au răstignit acolo pe El și pe făcătorii de rele, unul de-a dreapta și unul de-a stânga. Iar Iisus zicea: Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac! Și împărțind hainele Lui, au aruncat sorți. Și sta poporul privind, iar căpeteniile își băteau joc de El, zicând: Pe alții i-a mântuit; să Se mântuiască și pe Sine Însuși, dacă El este Hristosul, alesul lui Dumnezeu”.

„Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniți Îl hulea zicând: Nu ești Tu Hristosul? Mântuiește-Te pe Tine Însuți și pe noi. Și celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că ești în aceeași osândă? Și noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău. Și zicea lui Iisus: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în împărăția Ta! Și Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în Rai” (Luca 23, 32-35, 39-43).

Iată puterea lui Dumnezeu față de zidirea Sa!

În ultimele clipe de viață conștiința tâlharului s-a trezit: el s-a rușinat de păcatele sale și i s-a făcut milă de Cel Răstignit fără nici o vină, iar Dumnezeu i-a iertat toate păcatele și l-a băgat primul în Rai!

Domnul cel Milostiv este gata să ne ierte toate păcatele, dacă ne dorim acest lucru, dacă regretăm nelegiuirile săvârșite, dacă nu ne dezintegrăm sufletul cu multe păcate, făcându-l incapabil pentru pocăință.

Așadar, pentru a avea credință, trebuie să ne-o dorim.

Trezind în noi această dorință, trebuie să cerem de la Dumnezeu credință, asemenea omului care a venit la Domnul Iisus Hristos și s-a rugat pentru vindecarea fiului său, căruia Hristos i-a spus: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede. Și îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: «Cred, Doamne! Ajută necredinței mele»” (Marcu 9, 24).

Hristos, văzând dorința sinceră a omului, l-a ajutat și i-a dăruit credință, iar dimpreună cu ca și vindecarea fiului.

La fel și noi, dorind să dobândim credință, trebuie să o cerem de la Domnul, dar nu în mod rațional, cu inimă rece, ci fierbinte, cu lacrimi, așa cum uneori copiii cer un lucru sau altul părinților. Dacă dorința noastră este sinceră, iar rugămintea, stăruitoare, Domnul ni le va împlini.

De asemenea, o condiție necesară integrării omului în Biserică este cunoașterea elementelor esențiale ale învățăturii de credință. Cine este Dumnezeu? Ce așteaptă El de la noi? Ce ne făgăduiește? Cine este Iisus Hristos? De ce a venit la noi? Ce învățătură ne-a lăsat? Ce este Biserica? De ce avem nevoie de ea? Cum învățăm să ducem o viață creștină?

La toate aceste întrebări ne dau răspuns Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție — cei doi piloni pe care se sprijină Sfânta Sobornicească și Apostolească Biserică.

Alexandru Torik; Mic ghid pentru creștinul începător