Credința are atât cât crede omul

Trupește nu-L vedem pe Hristos Domnul, dar prin credință Îl vedem neîndoielnic pretutindeni: și cu Tatăl șezând în ceruri, și sălășluind pe pământ în Biserica Sa cea Sfântă, după spusele lui David: Domnul – în cer scaunul Său (Ps. 10, 4), și petrece între robii Săi credincioși: Domnul împrejurul norodului Său (Ps. 124, 2), și este de față, aparte, în fiecare dintre noi. Pururea am văzut, stă scris, pe Domnul înaintea mea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin (Ps. 15, 8).

Potrivit Sfântului Ambrozie, „credința are atât cât crede omul”. Cine crede puțin, puțin primește; cine crede mai mult, mai mult și primește. De crede cineva că în el se săvârșește Purtarea de grijă dumnezeiască, așa va fi; dacă nu crede, nu va fi așa. Dacă cineva, rugându-se cu râvnă și cu osârdie, crede că Dumnezeu aude rugăciunile lui, El le aude într-adevăr; dacă nu crede, Dumnezeu nu-L aude. Dacă cineva crede că va primi ceea ce cere, va primi; dacă nu crede, nu va primi. „Credința are atât cât crede omul.”

Cu aur se cumpără lucrurile scumpe iar pentru un „galben” de credință ce nu poți cumpăra?! Dacă aurul duhovnicesc al credinței tale ar fi măcar atât de mult ca mărimea grăuntelui de muștar, ți-ai cumpăra asemenea putere încât ai putea să muți și munții din loc: Adevărat grăiesc vouă: dacă veți avea credință și nu vă veți îndoi, veți face nu numai ce s-a făcut cu smochinul, ci și muntelui acestuia de veți zice: „Scoală-te și aruncă-te în mare”, va fi așa (Mt. 21, 21).

Cu aurul acesta, înaintașii noștri cumpărau tot ce voiau. Au vrut să supună împărățiile întregii lumi? Prin credință au biruit împărății. Au vrut să crească în vrednicii și, ridicându-se pe culmea virtuții, să merite numele de drepți? Prin credință au făcut dreptate. Au vrut să primească de la Dumnezeu cele făgăduite? Prin credință au dobândit făgăduințele. Au vrut să îmblânzească fiarele sălbatice, leii și leoparzii? Prin credință au astupat gurile leilor. Au vrut să fie ostași viteji, ca să-i biruie pe dușmani? Prin credință s-au împuternicit, s-au făcut tari în război, au pus pe fugă taberele vrăjmașilor. Au vrut, în fine, să-i vadă pe cei morți înviind din morminte — și asta au primit: Prin credință au primit pe morții lor înviați (Evr. 11, 33-35).

Prin credință și prin dragoste, ca pe niște căi drepte, noi, toți creștinii, să mergem în urma lui Hristos –- să mergem prin credință, dar totodată cu fapte bune.

Undeva se povestește despre credință următoarea istorie. Cândva, toate virtuțile s-au adunat la un loc și s-au sfătuit cum să-l împartă între ele pe omul bun ca pe o bogăție, așa încât fiecare virtute să aibă în om partea și locul său, în care să șadă ca în locuința sa. Buna chibzuință și înțelepciunea si-au luat capul și s-au așezat în creier. Tăcerea cea plăcută lui Dumnezeu a șezut în gură: Pune, Doamne, pază gurii mele (Ps. 140, 3). Pocăința și-a luat părul, ca împreună cu Maria Magdalena să șteargă picioarele lui Hristos. Ascultarea a căpătat picioarele, iar răbdării i-a fost dată spinarea. Postul a șezut în stomac, iar suspinarea către Dumnezeu a șezut în piept.

Cinstei i-a fost dat loc în chipul omenesc, iar sfielii feciorelnice — în ochi. Iubirea de Dumnezeu a cuprins inima: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta (Mc. 12, 30), iar sfânta credință, ca cea mai dintâi virtute, si-a luat în om două părți: urechile și mâinile. Urechile le-a luat ca să fie auzită, iar mâinile – ca să fie împlinită și săvârșită. Locul credinței este în auzire, potrivit Apostolului Pavel, care grăiește: Așadar, credința este din auzire, iar auzirea – din cuvântul lui Dumnezeu. Cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? (Rorn. 10, 17, 14). Iar când se spune că locul credinței mai este și în mâini, asta înseamnă că ea se arată prin fapte. Arată-mi, spune Scriptura, credința ta fără fapte, căci credința fără fapte este moartă (Iac. 2, 18, 20).

Așadar, prin credință, ca prin cea mai dintâi virtute și prin calea cea mai dintâi, ca și prin faptele bune, Îl urmăm pe Hristos…

După ce am numit sfânta credință „cea mai dintâi virtute și prin calea cea mai dintâi”, m-am îndoit puțin… care cale este cea mai dintâi, care virtute este cea mai dintâi: credința sau dragostea? Căci și fără dragoste, la fel ca fără credință, mântuirea este cu neputință, fiindcă și dragostea are înălțimea sa atotcovârșitoare, precum stă scris: cea mai mare este dragostea (I Cor. 13, 13).

Credința ajunge să vadă fața lui Dumnezeu, nădejdea ajunge să primească bunătățile pe care ochiul nu le-a văzut (I Cor. 2, 9), iar dragostea ajunge la însăși inima lui Dumnezeu, care este izvorul și începutul a toată dragostea.

Cu adevărat, de mare preț este mărgăritarul fără de care nu este cu putință nici să fii creștin, nici să dobândești mântuirea! Apostolul spune: Fără credință nu putem fi plăcuți lui Dumnezeu (Evr. 11, 6), și: Dreptul prin credință va fi viu (Rom. 1, 17), Prin urmare, se cuvine să vindem totul si să cumpărăm acest mărgăritar.

Nu poate cineva să primească fără credință vreo vindecare sau vreun dar de la Dumnezeu. Doctorul sufletelor și trupurilor, Fiul lui Dumnezeu, tămăduind toată boala și toată neputința în norod, cerea peste tot credință, și după credință dădea tămăduire (Mt. 4, 29; 9, 29). Așa a tămăduit în Capernaum sluga sutașului, după credința acestuia: „Du-te, fie ție după cum ai crezut! și s-a însănătoșit sluga lui în ceasul acela (Mt. 8, 13). Așa i-a spus și femeii cu curgere de sânge: Îndrăznește, fiică! Credința ta te-a mântuit, și a fost mântuită din ceasul acela (Mt. 9, 22). La fel și cu cei doi orbi: „După credința voastră fie vouă„, și s-au deschis ochii lor (Mt. 9, 29-30). La fel și cu cananeeanca: O, femeie! Mare este credința ta: fie ție precum voiești! (Mt. 15, 28). Și pe mulți alții i-a mântuit după credința lor.

O, cât de puternică e credința la rugăciune spre primirea celor cerute!

Se minunează Sfântul Ciprian pomenindu-l pe tâlharul cel răstignit: „Cum se face că așa un păcătos, care toată viața și-a petrecut-o în omoruri și în alte fărădelegi, când a fost să moară și-a deschis Raiul prin scurta sa rugăciune?”, și-L întreabă pe Domnul: „Ce i-ai dăruit, Doamne, lui Ștefan mai mult decât tâlharului acestuia? Ce a primit mai mult ucenicul Tău cel iubit, care s-a odihnit pe pieptul Tău la cină? Cu ce a fost odihnit mai mult Pavel pentru ostenelile sale? Cu ce au fost răsplătiți mai mult atâția sfinți care au îndurat tot felul de chinuri, răni și morți? Într-un singur ceas, tâlharului i s-a dat răsplata pe care aceia au primit-o cu atâtea osteneli și atâtea necazuri.”

Nu te mira, Sfinte Cipriane! Eu îți voi aduce ca răspuns cuvântul împreună-locuitorului tău ceresc, Sfântului Ambrozie, care îți spune cum printr-o mare credință, deși arătată printr-o mică rugăciune, tâlharul și-a deschis ușa Raiului — fiindcă atunci când Domnul nostru, în vremea pătimirii Sale celei de voie, a fost părăsit de toți, când a fost lepădat chiar și de Petru, care făgăduise că va muri cu El, numai tâlharul a crezut în El și, mărturisindu-L Domn al domnilor, a grăit: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta! (Lc. 23, 42).

Aici se poate vedea marea credință a tâlharului: când credința tuturor se împuținase, când toți credincioșii se smintiseră întru Hristos, el nu s-a smintit, ci s-a rugat Lui cu credință, drept care a și fost ascultat: Adevărat zic ție, astăzi vei fi cu Mine în Rai (Lc. 23, 43)…

Auziți ce poate credința? Așadar, să ne-o aconisim și noi în rugăciunea noastră, ca să putem primi cele cerute!

Însuși Domnul nostru ne învață: Toate câte cereți rugându-vă, să credeți că le-ați primit, și le veți avea (Mc. 11, 24). Și Sfântul Iacov povățuiește: De este cineva din voi lipsit de înțelepciune, s-o ceară de la Dumnezeu, Cel ce dă tuturor fără deosebire și fără înfruntare, și i se va da lui. Să ceară însă cu credință, fără să aibă nici o îndoială, pentru că cine se îndoiește este asemenea valului mării, mișcat de vânt si aruncat încoace și încolo: să nu gândească omul acela că va primi ceva de la Dumnezeu (Iac. 1, 5-7).

Să crezi în Dumnezeu, să crezi lui Dumnezeu; să ai înfrânare în toate, întotdeauna. Să-ți aduci aminte mereu de moarte și de nestatornicia tuturor lucrurilor, și nimic din lume nu te va stăpâni.

Sfântul Dimitrie al Rostovului; Dacă vrei să ajungi la cer